Lipscaniul în 1932: O stradă a vanităților și a crailor de bulevard

Am evitat până acum să aduc vorba despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă din București. De ce? Pentru că spațiul virtual este deja saturat de istorii despre clădiri și fațade. M-am răzgândit însă când am dat peste un reportaj din 24 februarie 1932, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”.

Subiectul? Nu sunt zidurile, ci „societatea aparte” care își consuma viața între vitrinele strălucitoare: o lume a clienților capricioși, a vânzătoarelor cu speranțe mari și a „vânătorilor de manechine”. Vă invit, așadar, într-o plimbare virtuală alături de reporterul „P. B. M.”, pe strada unde vanitatea era la ea acasă.

Hărmălaia negustorilor de la „Cafe-ul Elite”

Spectacolul începe cu sunetul străzii. Lipscaniul anului 1932 nu era un loc al liniștii, ci un furnicar zgomotos unde luxul se amesteca brutal cu negoțul de trotuar:

“Pe Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată niște urlete grozave:

• Dar ce’i d-le? - ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a mutat vreo grădină zoologică aici?
• Nu, sunt negustorii ambulanți care își strigă marfa.

Înșiruiți pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, țipă din răsputeri:

• Ciorapi - 3 perechi 100 de lei; genți de damă luate de la faliment. Grăbiți-vă, să nu pierdeți chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!

Strânse, presate ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-și alene pașii, cucoane se duc, vin, se opresc în fața vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu aceiași intenție: să vadă ultimele noutăți. Trotuarele sunt pline de lume, dar și în mijlocul străzii, prin șirul lung de mașini și de trăsuri, la dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.

Ce hărmălaie! Ce de încurcături, pe cari agentul de circulație, șeful de orchestră al vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând și vociferând, încearcă să le reglementeze."

Psihologia „cumpărătoarelor platonice”

Marea revelație a reporterului este că, în magazinele de lux, vânzarea este mai mult un exercițiu de imaginație decât unul comercial. Din zece vizitatoare, nouă sunt acolo doar pentru a visa cu ochii deschiși:

"Ceea ce e mai grozav e că, la această lume care se înghiontește, numai o persoană la zece dintre cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac din alte motive: sunt cumpărătoare platonice și care, de multe ori sunt mai bine informate decât vânzătoarele magazinelor.

Atunci ce fac aceste platonice? Nimic. Și tocmai aceasta e plăcut și înduioșător. Ele vin să aleagă marfa pe care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuși ele intră prin magazine, răscolesc, întreabă, dând vânzătoarelor speranța unei cumpărături regale. Iată, de pildă, doamna aceasta care străbate magazinul cu aerul cuiva care știe precis ce vrea și unde se duce. Cu toate acestea, se oprește la toate raioanele. În sfârșit, cheamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, își schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiași informație, repetă de douăzeci de ori „dar nu aveți alta cu o mică bandă bleu?”.

Printre „zâne” și „crai”: Viața de vânzătoare

În spatele tejghelei, viața este un amestec de confidențe și tentații. Între două cliente, vânzătoarele (numite cu afecțiune midinete) discută despre craii care le urmăresc. Uneori, bariera dintre client și vânzător dispare într-un mod neașteptat, ca în scena descrisă de reporter:

"Între o cumpărătură și alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătoarele își fac între ele confidențe:

• Știi brunul acela slab care m’a urmărit ieri…

Dar ușa se deschide. Vânzătoarele și premiera se reped la ușă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă, îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor. Zărește o vânzătoare mai nostimă:

• Nu e așa, duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ți dai singură seama. Dacă ești drăguță, vrei s’o încerci și d-ta?

Vânzătoarea se execută. În câteva clipe și-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă. Dar, în cămășuța’i modestă și scurtă, clienta o privește ca o cunoscătoare, examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăția șoldurilor.

• Ah! da, într’adevăr e foarte frumoasă. O iau. Da ce bine știi d-ta duduie să porți o rochie! Îți place rochia asta? Ți-o dăruiesc."

Totuși, nu toate întâlnirile sunt atât de generoase. Craii Lipscaniului sunt mereu la pândă, oferind flori, bomboane și promisiuni, în timp ce vânzătoarele, precum Mimi, se lasă curtate cu o doză de amuzament și speranță:

"Apoi sunt solicitările bărbaților: cei cari le-au remarcat și vin în fiecare zi, elocvenți și presanți în mutismul lor; acei mai puțin timizi, care le acostează pe stradă, la ieșire, cei cari le șoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare. Așa, am intrat într’un mare magazin de confecțiuni, unde sunt cunoscut, și întreb pe o vânzătoare:

• Clienții sunt totdeauna respectuoși cu dv.?
• Da, răspunse moale Mimi, vânzătoarea.
• Dar craii? Arunc eu întrebarea așa, într’o doară.
• Oh, mă amuză grozav! Se destăinuiește Mimi. Îmi aduc flori și bomboane, pe cari mi le dau în ascuns, să nu vadă șeful... Și zău, asta nu-mi face decât plăcere.

Glasul fetei devine mai grav.

• Și apoi sunt clienți buni... Și pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi. Venea dimineața, când e mai puțină lume și putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A cumpărat o mulțime de lucruri, de care, sincer să-ți spun, cred că nici nu avea nevoie... Apoi conchise cu duioșie:
• Era drăguț… Foarte drăguț...
• Și după aceia? - hazardez eu întrebarea.
• Ce? Ce vrei să spui?
• În sfârșit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de târguieli?...
• Oh! Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ți închipui că eu și bătrânul ăla!... Ha, ha! Știi că ai haz!"

Dar iată că întâmplarea pare să o dezmintă pe Mimi:

"Un tânăr de vârstă mijlocie, îmbrăcat „á quatrẻ ẻpingles”, vine și cere o pereche de mănuși, întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofițerul stării civile. E însă foarte simpatic, așa că vânzătoarea trece cu vederea acest amănunt de mică importanță.

• Doriți de piele de Suedia?
• Da, duduie...

“Duduia” se simte obligată să roșească, se fâstâcește și răstoarnă cutia cu mănuși. Tânărul se apleacă s’o ajute și poate să-i admire astfel o pereche superbă de picioare:

• Lasă gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...

Dar tânărul nu se lasă așa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.

• Duduie, aș ține mult să vă văd...
• D-le, te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soția d-tale...
• Soția mea? - își revine clientul - E plecată...
• A, e plecată? Probabil că te plictisești!... Pardon, un moment să încerc mănușa.

Și ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a șoptit probabil ceva, căci vânzătoarea răspunde roșind:

• Ah, glumiți d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…

Acest asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie și de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire." 

Lipscaniul seara: La ora când cad obloanele

Când se înserează, Lipscaniul își schimbă fardul. Vitrinele luminate devin ispite pentru trecătorii sărmani, în timp ce sutele de fete — aceleași care ziua erau „zânele magazinelor" — pornesc spre casă în rochițe simple, redevenind anonime:

"Ora 7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriașului păienjeniș al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele magazinelor cad obosite. Vitrinele și-au pus fardul: luminile, chemările diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu câte un pachețel pe deget. În fața magazinelor de la „Dermata”, puternic luminate, doi șomeri, vagabonzi, cu fețele speriate și nerase, cu picioarele vârâte în niște petece de piele cu pretenții de încălțăminte, privesc cu jind la zecile de perechi de încălțăminte.

• Și când te gândești, spune unul, că sunt unii care-și cumpără încălțăminte adevărată..."

Povestea Lipscaniului din 1932 se încheie poetic, sub semnul aceleiași „mărfi” veșnice: frumusețea și vanitatea:

"Strada Lipscani s’a însuflețit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – și vânzătorii, care nu discută decât de cămăși, ciorapi de mătase, gulere și noua modă a paltoanelor. La poarta de ieșire a personalului o mică mulțime așteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieșit pe stradă, clipesc din ochi ca amețite de lumină și libertate. 

Un tânăr s’a desprins din umbră și mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănțuite, poate fericite, după o zi de muncă istovitoare. Întâlnești, la ora aceasta pe Lipscani, sute de fete, și nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei Mac Donald, va fi mâine, doamna elegantă și distinsă din „Packard-ul” care trece în goană. Câte din vânzătoarele și manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint și brocat, trec apoi neștiute și neobservate de nimeni, în rochițele lor simple, pe dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în fața acestei frumuseți. Nu degeaba poetul a cântat:

Drag Lipscani, în vremuri grele,
Te slăvea tot Ţarigradu’
Și veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă Radu.
Astăzi ai doiniri de harfă,
Iar de-a lungu-ți manevrează
Cea mai căutată marfă,
Pe Lipscani, când înserează.” 

---

Sursa: Articolul „Lipscani – strada vanității” (semnat P.B.M.), publicat în revista Ilustrațiunea Română, numărul din 24 februarie 1932.

---