Se afișează postările cu eticheta Lăcașuri de cult. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Lăcașuri de cult. Afișați toate postările
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Pe urmele trecutului: O călătorie spirituală prin România de altădată

Istoria nu este doar o înșiruire de date și evenimente, ci, mai presus de toate, o colecție de povești trăite în liniștea mănăstirilor și sub bolțile vechilor biserici. 

manastire ortodoxa din romania interbelica, calugari, credinciosi, AI

Vă invit să redescoperim împreună câteva dintre cele mai fascinante pagini ale trecutului nostru spiritual, prin intermediul acestor cronici care ne poartă înapoi în timp.

Liniștea mănăstirilor și viața monahală

Schituri, biserici și comunități

Bijuterii arhitecturale și destine pictate


Vă invit să parcurgeți aceste articole și să vă lăsați purtați de spiritul unei epoci care a știut să prețuiască rugăciunea și arta. Lectură plăcută!

Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Povești la gura sobei: Schitul lui Tărâță și boierimea de altădată a Iașului

În preajma Iașului, într-un cadru natural de basm din apropierea rezervației naturale Dealul Repedea, dăinuie și azi Mănăstirea Piatra Sfântă – lăcaș de cult cunoscut mai ales sub numele de Schitul lui Tărâță. Este un loc în care, în vremurile trecute, „își petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”. 

Mănăstirea Piatra Sfântă, Schitul lui Tărâță, lăcașuri de cult interbelice, reportaje interbelice
Schitul lu Tărâță: Părintele Savatie bătând toaca (1937)

În acele timpuri, coborai spre schit pe cărărușa ce ducea printre uriași bolovani desprinși din vârf și prăvăliți în cea mai sălbatecă neorânduială.

Schitul lui Tărâță - scurt istoric

Istoria acestui locaș de rugăciune pentru călugări începe undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea și continuă până în zilele noastre:

„Bisericuța din schit e clădită pe la 1736 și reparată prin 1834, după o inscripție cirilică pe o tăbliță de marmoră prinsă în micul fronton. E clădită în stilul moldovenesc derivat din cea mai simplă expresie a stilului bizantin.”

Nu o să vă spun eu poveștile locului. Ca de obicei o să las un reporter din perioada interbelică să o facă. Să ne întoarcem așadar împreună în timp, însoțiți de reporterul C. Luca-Iași și de părintele Maxim, stareț al schitului în anul 1937:

„Aruncat când într'o parte când în alta de arcurile automobilului societății comunale de electricitate, ce se leagănă aplecându-se ca o barcă surprinsă de furtună prin hârtoapele șoselei, mă văd ajuns cu chiu cu vai în fața primăriei comunei Bucium, unde e și halta. De aici înainte mai am de străbătut încă patru kilometri până la schit, prin noroiul cleios ce trece aproape peste încălțăminte. Peste tot, cât cuprinzi cu ochii, numai podgorii, căci Buciumul e «țara vinului».

Am rămas cu mult în urma Ospiciului Socola, localul de petrecere «Trei sarmale» și casele din sat, când printre copacii deși se profilează silueta elegantă a «Vilei Greierul», astăzi mic sanatoriu de tuberculoși. În fața clădirei, chiar pe marginea șoselei, se ridică un mic monument de piatră, omagiu pios zidit în amintirea medicilor francezi morți aici la datorie îngrijind pe răniți în timpul Marelui Război. Părăsind șoseaua, mă afund în pădure pe o cărărușe ce duce la schit și peste cinci minute se zărește, printre crengile uscate, acoperișul roșu al bisericei. Cum am intrat pe poartă am dat cu ochii de părintele Maxim, starețul schitului, un bărbat spătos și cu barba roșie.”

În fața sobei, dogoriți de flăcările ce-și joacă luminile în barba cu reflexe de aramă a starețului, reporterul ascultă povestea întemeierii schitului:

„— Apoi cică acum vre'o două sute și ceva de ani, sub domnia lui Grigore Ghica-Vodă, trăia pe meleagurile astea un boier putred de bogat, numit Dumitru Bosie. Avea moșii așa de întinse, încât nu le puteai înconjura călare într’o săptămână. La anul 1732 a ridicat din lemn acest locaș de închinăciune, iar la 1752, urmașul său Ștefan Bosie a dărâmat biserica de lemn, refăcând-o așa cum este și astăzi.

— Dar numele de schitul lui Tărâță? — îl întrerup eu.

— Numele îi vine de la un stareț Tărâță ce a păstorit aici vreo 50 de ani și care a donat toată averea sa ce se urca la vreo 40.000 de galbeni acestei biserici. Astăzi schitul depinde administrativ de Spiridonie. De altfel noi cultivăm aici tot ce ne este necesar pentru hrană: legume, porumb, fructe, așa că pentru patru guri avem tot ce ne trebuie, necumpărând din oraș decât chibrituri și gaz. Avem chiar și o bucățică de vie... N'ai vrea să guști un pic din recolta noastră?”

Părintele puse pe masă un clondir cu vin rubiniu:

„— Ăsta scoate răceala din oase. E calitatea de vin denumită «puterea ursului».

Și cu drept cuvânt își merita numele, căci după doua păhărele simțeam că-mi circulă foc în vine, iar amorțeala îmi trecu ca prin farmec.”

Sărbători câmpenești la „Schitul lui Tărâță”

Nu o să închei fără să vă spun că în vremurile de demult la „Schitul lui Tărâță” ziua de 15 august – Adormirea Maicii Domnului – era prilejul organizării unei mari serbări câmpenești. Rudolf Suțu consemna în lucrarea „Iașii de odinioară” (1923):

„Zi de adio a verii, zi de prevestire a toamnei. În mica bisericuță năvălea lume pestriță, neveste cu copii în brațe, femei îngenunchiate înaintea icoanelor ascunse între galbene flori de câmp... Și apoi, după slujbă, tacâmuri, gărăfi și bidoane pe iarba verde și sub cerul învinețit; se îmbucă și se bea în sunetele sentimentale ale tarafului de lăutari care intona: «Hai la raci, la raci, La raci!...» în timp ce sătenii joacă hora cu chiote și cântece.”

Citește și articolele:

 


Surse: 

  • (1) Rudolf Suțu – „Iașii de odinioară” – Tipografia "Lumina Moldovei" - 1923
  • (2) C. Luca-Iași –  articolul „Anchete ieșene – Schitul lui Tărâță” - publicat în revista "Ilustrațiunea Română" - numărul din 13 ianuarie 1937
Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Schitul Darvari: O fereastră deschisă spre Bucureștiul de altădată

 

Schitul Darvari este unul dintre puținele „miracole” pe care Bucureștiul de odinioară ni le-a lăsat moștenire, supraviețuind ca un filon de metal prețios sub straturile timpului. Deși inițial era izolat de oraș prin păduri dese, extinderea urbană l-a transformat treptat într-un „prizonier” al liniilor de tramvai și al cablurilor electrice.

Schitul darvari, istoric, Bucurestiul interbelic, viață monahală

Fost schit de maici și apoi biserică de mir, lăcașul de călugări de astăzi păstrează, adăpostit de zidul său alb, un fragment autentic din viața vechiului oraș. Este aproape incredibil cum, la doar cinci minute de furnicarul metropolei moderne, poți păși pe o poartă care te conduce instantaneu din agitația cotidiană direct spre liniștea credinței.

Schitul Darvari: Scurt istoric

Fondat la 10 august 1834 de căminarul Mihai Darvari și de soția lui, Elena, schitul a început modest, ca o bisericuță de lemn cu hramul „Învierea lui Lazăr”. De-a lungul timpului, comunitatea sa a evoluat de la primele maici venite de la Pasărea și Ciorogârla, la călugării athoniți de la Schitul Prodromul, care au revitalizat viața monahală în jurul anului 1870.

Arhitectura actuală, o fuziune armonioasă între stilul oltenesc și cel muntenesc, îi aparține lui Mihail Darvari (nepotul ctitorului). Deși a trecut prin perioade dificile — fiind închis forțat de regimul comunist în 1959 — lăcașul și-a regăsit strălucirea după 1989, fiind declarat monument istoric în 1992.

O vizită interbelică: Liniștea din spatele zidurilor albe

În primăvara anului 1930, un reporter al revistei Realitatea Ilustrată descoperea Schitul Darvari ca pe o mică „cetățuie medievală” ascunsă între străzile General Lahovary și Maria Rosetti. Din exterior, lăcașul se lăsa ghicit doar prin zidul alb, gros, și turlele ce răsăreau deasupra clopotniței. Odată trecut de poarta neagră, vizitatorul întâlnea o lume a migalei și a seninătății:

— Aveți destulă liniște, părinte, în acest schit din mijlocul Capitalei?

— Liniștea este în sufletul omului, taică.

Părintele Grighentie: De la Facultatea de Medicină la Muntele Athos

Cea mai emoționantă parte a vizitei din 1930 este întâlnirea cu Părintele Grighentie. Povestea sa dezvăluie motivele profunde care l-au împins pe fostul student la medicină să aleagă calea monahală:

„Viața bătrânului călugăr este impresionantă. A trebuit să încep a mă spovedi ca unui duhovnic ca să pot afla amănuntele acestei vieți. — Ce te-a făcut să te călugărești, părinte? — Dar pe dumneata ce te-a îndemnat să te faci reporter? — M'au făcut nevoile, părinte. Îi povestesc împrejurările în care, fiind nevoit la un moment dat să-mi câștig singur traiul, am căutat să-mi valorific o curiozitate înnăscută pentru lucrurile noi, neobișnuite sau bizare. — Și pe mine, îmi spune călugărul, m'au îndemnat nevoile.

Am aflat astfel că Sfinția Sa Grighentie este de originar craiovean. Bătrân acum, el păstrează încă în înfățișare inteligența vioaie a oltenilor. A urmat la Universitate cursurile Facultății de Medicină până în ultimul an. I-au murit însă părinții și s'a văzut în preajma examenelor finale lipsit de orice mijloace pentru a-și putea continua studiile. S'a sbătut atunci amarnic, ca să găsească un sprijin. Toți i-au închis ușile, nimeni n'a vrut să înțeleagă tragedia tânărului student, care după șase ani de învățătură, de nopți pierdute gârbovit deasupra tratatelor de anatomie, s'a văzut deodată lipsit, în imposibilitate de a-și lua doctoratul.

— Atunci m'a cuprins o mare amărăciune de lumea aceasta, am vrut să mă izolez de ea, să nu mai știu nimic de asprimea oamenilor.

Și într-o zi, studentul plecă să se călugărească, a fugit cât mai departe, a ajuns la Sfântul Munte, unde fu primit în mânăstirea românească “Prodomița” în care se mai găseau încă 150 de călugări români. În timpul cât a stat aici a vizitat numeroase mânăstiri. La aceste mânăstiri de la Sf. Munte sunt peste o mie de călugări români. Părintele Grighentie ne arată litografii și stampe ce înfățișează insula Muntelui Athos precum și mânăstirea românească “Prodrom”. La aceasta mânăstire bătrânul călugăr, cunoscând medicina, a fost detașat pe lângă farmacia spitalului.

Este interesant de notat că sub turci călugării de la Sf. Munte au dus o viață mult mai liniștită decât acum sub greci. Grecii le-au expropriat terenurile, fabricile de untdelemn și au confiscat într’un rând 50.000 kg. de untdelemn. Un țărm al insulei este foarte stâncos. Sunt, deasupra prăpăstiilor mici schituri, riguros izolate de restul lumii. Ascensiunea până la ele se face într-un fel de coșuri trase până sus cu o frânghie trecută pe un scripete. E desigur cel mai primitiv dintre ascensoare. Un astfel de schit se află deasupra unei prăpăstii de trei mii de metri adâncime. Muntele Athos are o înălțime totală de 3.800 m. Și după ce părintele Grighentie a stat 40 de ani pe acest Munte Sfânt, acum cinci ani a fost trimis la schitul din mijlocul Capitalei.”

Schitul darvari, istoric, Bucurestiul interbelic, viață monahală
Schitul Darvari in anul 1930: Părintele Grighentie - Altarul bisericii

Părintele Luca Bădilă: Despre placa de aur și lentila Zeiss

Dacă chilia părintelui Grighentie era una a confesiunii, cea a părintelui Luca este un adevărat laborator de creație, unde arta bizantină întâlnește curiozitatea tehnică a epocii:

„Am trecut apoi la părintele Luca Bădilă, dintr'un alt colț al patrulaterului de chilii. Sfinția sa este pictor de icoane pe aur. Îl găsim în fața unui uriaș Sfânt Gheorghe, căruia îi pictează hlamida roșie. Chilia sa este un atelier de pictură. Icoane abia schițate, plăci de aur în care soarele se reflectă orbitor, buchete de pensule în vase, flori. O Fecioară Maria în poza hieratică se desprinde dintr'un fond neterminat. Pe alte tablouri sunt cioburi de aureolă sau capete de sfinți, izolate în vid.

— Pictezi de mult icoane, Sfinția Ta? — De mult. De când eram la Sf. Munte. Am stat acolo 14 ani. — Și de când ai venit aici? — De 15 ani. — Toți călugării de aici ați fost la Sf. Munte?

Părintele Luca ne-a spus ca schitul acesta e vechi de o sută de ani și a fost ctitorit de un Darvari, pentru familia sa. Pe atunci trecea pe aici marginea Capitalei. De jur împrejur era câmp pustiu. Cu timpul casele s'au întins spre schit, l-au înconjurat, iar centrul Capitalei s'a întins până în acest meleag. Or, ctitorul Darvari a lăsat cu limbă de moarte ca toți călugării ce vor sluji la acest schit să fie aduși de la Sf. Munte. Așa se explică de ce bătrânul Grighentie, după ce a stat 40 de ani la Muntele Athos s'a intors apoi în țară.

Părintele Luca Bădilă a învățat pictura în chilia sa de la Sf. Munte, unde i s'au dat toate posibilitățile pentru a-și dezvolta un talent înnăscut. Încă înainte de a deveni călugăr el simțea înclinare spre pictură. Într'o zi avu revelația chemării sale. — M'am făcut călugăr din chemare.

Părintele Luca se adresează apoi, reporterului nostru fotografic: — E un Zeiss? Ai plăci ortocromatice?

E original faptul că un călugăr care migălește toată ziua plăci de aur pentru icoane pare bine informat în toate tainele tehnice ale fotografiei. Ne spune că se ocupa intens cu fotografia la muntele Athos, unde primea toate cataloagele și se ținea la curent cu toate perfecționările acestei arte.”

Schitul darvari, istoric, Bucurestiul interbelic, viață monahală
Schitul Darvari in anul 1930: Atelierul de pictură - Vedere generală

 Credință și efemeritate sub zidurile albe

Vizita se încheie în interiorul bisericuței unde evlavia bucureștenilor este vizibilă pe o mică învelitoare de mătase roșie, pe care un suflet necăjit a cusut: „se roagă la Maica Domnului, pentru reușita cererii, Dumnezeu să ajute".

Ieșind în curte, privirea poposește asupra mormântului clucerului Mihail Darvari. Versurile dăltuite acolo rămân o lecție mută de smerenie:

„Peste tristele morminte
Când vei trece călător,
Îți mai adu-atunci aminte,
Ca și tu ești muritor.
Viață, slavă și avere,
Se sting toate în mormânt,
Doar virtutea ce nu piere,
Ne mai poartă pe pământ.”

La poarta schitului, două lumi se întâlnesc într-un contrast tipic interbelic: automobilele „cucoanelor din lumea mare” și bătrânii infirmi care se târăsc pe stradă. Peste toate, pomii în floare se revarsă dincolo de ziduri, încercând parcă să acopere zgomotul neîncetat al Capitalei.

Astăzi, deși pădurea de altădată a fost înlocuită definitiv de beton și oțel, poarta neagră a Schitului Darvari rămâne aceeași graniță magică. Dincolo de ea, timpul pare că a stat în loc, păstrând vie promisiunea dăltuită pe mormântul ctitorului: într-o lume în care totul se stinge, doar virtutea și liniștea sufletului ne mai poartă pe pământ.

Explorați mai departe România Interbelică

Dacă v-a captivat atmosfera de la Schitul Darvari, vă invităm să descoperiți și alte mărturii fascinante din acea epocă. Călătoriți în Transilvania pentru a simți rigoarea și tradiția printre sașii de altădată, la o duminică la biserica din Hărman (1936) sau rămâneți aproape de București pentru a vizita Mănăstirea Cernica în 1929, supranumită „plămânul spiritual” de la porțile Capitalei, într-un moment în care tradiția se izbea de „blestemul” modernizării și al luminii electrice.

Voi ce alte „miracole” ascunse ale Bucureștiului interbelic ați descoperit în plimbările voastre? Așteptăm cu drag poveștile și amintirile voastre în secțiunea de comentarii de mai jos! 

Surse bibliografice:

Pentru documentarea acestui articol, au fost consultate următoarele materiale de arhivă:

Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Mănăstirea Cernica în 1929: „Plămânul spiritual” de la porțile Capitalei și blestemul luminii electrice

Anul 1929. În timp ce Bucureștiul se moderniza galopant sub strălucirea becurilor electrice, la doar 12 kilometri distanță, pe insulele lacului Cernica, timpul părea să fi stat în loc. Pentru bucureșteanul interbelic, mănăstirea nu era doar un monument istoric, ci un adevărat „antidot” moral.

De-a lungul istoriei, acest loc a servit drept refugiu spiritual, dar motivele alegerii sale au fost adesea puse sub semnul întrebării.

„Gheena Bucureștilor” vs. Liniștea Ostrovului

Într-un reportaj fascinant din Ilustrațiunea Română, un localnic explica reporterilor de ce Cernica este esențială pentru Capitală. Argumentul său, de o simplitate tăioasă, rămâne valabil și astăzi:

„- Nu știu, boierilor, cine a zidit mănăstirea și cine i-a ales locul. Știu însă că i-a găsit loc bun la porțile Capitalei, pentru că păcatele orașului sunt multe și grele. Creștinul care fuge măcar pentru câteva ceasuri din Gheena Bucureștilor, găsește fără să vrea, în liniștea mănăstirei, odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte de Cel care ne stăpânește.”

Țăranul observa cu o nostalgie amară cum progresul tehnologic părea să umbrească puritatea sufletească:

„Cu cât se înmulțesc becurile de electricitate, se înmulțesc și păcatele. Ardeam lumânări de seu și pe vremea aceea era mai bine.”
Mănăstire Cernica, 1929, reportaj interbelic, viață monahală, călugări, mănăstiri din România

Odihnă, reculegere, mângâiere și aducerea aminte 

O istorie scrisă la 1608: Hrisovul lui Cernica Știrbei

Rădăcinile acestui lăcaș coboară până în secolul al XVII-lea. Marele vornic Cernica Știrbei a cumpărat satul Florești și a ridicat aici biserica Sf. Nicolae, lăsând un blestem simbolic în hrisovul de ctitorire. Iată ce spunea hrisovul de ctitorire:

‹‹Am cumpérat satul Floresci dupe Colentina, de la Dodelcu și Stroe, feciorii lui Radu Căpitan și am zidit o mânăstire la leat 1608, cu hramul Sf. Nicolae... și o am înzestrat cu tot avutul meu ca să fie de hrană părinților ce vor petrece într'ânsa cu viața de obște fără să fie supusa cuiva...››

Articolul publicat de revista Albina ne mai oferă câteva amănunte interesante din istoria mănăstirii:

"Se zice că această mânăstire ar fi fost populată mai bine de 100 de ani, însă din cauza unei ciume ar fi rămas pustie până pe la 1781... Grigorie era un bărbat foarte evlavios și ducea o viață adevărat călugărească împreună cu toți frații grupați în jurul său..."

Sfântul Calinic și meditația asupra deșertăciunii

Perioada de glorie a mănăstirii este indisolubil legată de Sfântul Calinic, stareț timp de peste 30 de ani. Dincolo de reconstrucția fizică a bisericilor, el a lăsat posterității un epitaf tulburător:

“Vie vază câți în lume
Aur glorie doresc
Sau plăceri și tron, renume,
Cum se sting se nimicesc,
Cârje mitră arhierească,
Or ce în lume am dorit
Vanitate omenească
Toate aici s’au contopit.
Vreun act de caritate
Sau credință în Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoți sufletul meu.”

Citind următorul articol vom putea explora cum se desfășura viața monahală în perioada interbelică și povestea cutremurătoare a lui Gheorghe Troiță.

Citește aici articolul: Mănăstirea Cernica: Viața monahală în perioada interbelică, Gheorghe Troiță și blestemul lui Dumnezeu

Surse consultate:

  • Ion Tik: Articolul “La mănăstirea Cernica”, Ilustrațiunea Română (12 septembrie 1929).
  • “G.”: Articolul “Mânăstirea Cernica”, Revista Enciclopedică Populară – Albina (29 octombrie 1900).
Continuarea
    email this
Publicat de De ieri De azi with 0 comment

Mănăstirea Cernica: Viața monahală în perioada interbelică, Gheorghe Troiță și blestemul lui Dumnezeu

Notă: Acest articol continuă incursiunea noastră în universul spiritual al Mănăstirii Cernica. Dacă vrei să descoperi mai întâi istoria ctitoririi de la 1608 și cum vedeau țăranii interbelici mănăstirea drept un „antidot” pentru păcatele Bucureștiului, citește aici articolul Mănăstirea Cernica: Despre credință, păcatele Bucureștiului și Sfântul Ierarh Calinic.
 
Mănăstire Cernica, 1929, reportaj interbelic, viață monahală, mănăstiri din România

Continuăm povestea, pășind dincolo de zidurile lăcașului alături de reporterul Ion Tik, în anul 1929...
 

Continuarea
    email this