„Se dărâmă Arcul de Triumf?” Dacă ați fi răsfoit revista „Realitatea Ilustrată” în dimineața zilei de 24 iulie 1932, titlul de pe prima pagină v-ar fi tăiat, probabil, respirația.
Reporterul L. Miron nu aducea vești tocmai de laudă, ci consemna, cu o doză de resemnare, sentința primăriei: celebrul monument de pe șoseaua Kiseleff urma să fie pus la pământ. După zece ani de existență precară, Arcul de Triumf ajunsese să fie etichetat oficial drept un „anacronism arhitectonic”. Primăria Capitalei nu mai vedea în el un simbol al victoriei, ci "o simplă șandrama care trebuia să dispară în cel mai scurt timp” pentru a elibera peisajul bucureștean de o prezență devenită stânjenitoare.
Arcul de Triumf din 1922: O machetă uriașă
Deși proiectul realizat de arhitectul Petre Antonescu datează din anul 1920, construcția Arcului de Triumf a stagnat timp de doi ani. Lucrările au fost reluate în grabă abia în 1922, pentru a marca impunătoarea încoronare de la Alba Iulia și intrarea triumfală a suveranilor în București. Din cauza timpului scurt, structura a fost finalizată provizoriu folosind materiale precare (paiantă și ghips) peste pilonii de beton, fiind însă decorată cu efigiile de bronz ale Regelui Ferdinand și Reginei Maria, alături de statui ale unor figuri eroice.
“Cu câteva luni înainte de serbări a început construcția pilonilor de beton cari susțin clădirea și în grabă, pentru a putea întâmpina cu demnitate intrarea triumfală a Suveranului în Capitală, Arcul de Triumf a fost „terminat” cu un soi de ziduri de paiantă, trestie și moloz, peste care s-au montat efigiile în bronz ale Regelui Ferdinand și Reginei Maria. Cele șase firide au fost decorate cu șase statui, parte din piatră, parte din ghips, reprezentând figuri eroice din trecutul nostru militar.”
Celebra expresie «la români merge și așa» se potrivește perfect Arcul de Triumf, un monument istoric peticit cu pânză chiar sub ochii Regelui. Scena de mai jos demonstrează că, în istoria noastră, granița dintre perfecțiunea artistică și dezastrul total este adesea marcată de un ciocan bine plasat și de o improvizație de ultim moment, menită să salveze aparențele în fața istoriei:
“Dar unul din arhitecți făcând opoziție asupra aspectului „Dorobanțului”, care i se părea că avea capul prea disproporționat de restul trupului, sculptorul respectiv a pus mâna pe un ciocan, s-a urcat pe soclu și, cu câteva lovituri, a răsturnat capul operei sale. Deoarece, spre a confecționa un alt cap, timpul era prea scurt, fragmentul de statuie rupt cum era a fost repus la locul lui și întreaga figură înfofolită în pânză. Și pe sub acest Arc de Triumf au trecut Suveranii României și glorioasele lor armate, la intrarea în Capitală, după încoronare.”
Arcul de Triumf: Marea degradare
Povestea Arcului de Triumf a devenit rapid un exercițiu de magie financiară: an de an, Parlamentul vota cu entuziasm terminarea lucrărilor, doar pentru ca fondurile să practice un sport național — dispariția subită în „motive necunoscute”. În timp ce în scriptele bugetare monumentul figura la loc de cinste, in realitate, singura forță care lucra neîncetat era natura, transformând simbolul victoriei într-o ruină:
“Între timp, mucegaiul, împletitura de sârmă, legăturile de trestie n-au mai putut susține tencuiala de moloz și încet, încet, tot monumentul s-a dărăpănat, ajungând într-un hal de plâns. Statuile decorative au fost coborâte de pe socluri și aruncate bucăți, bucăți, în depozitul de materiale. Înconjurat de un gard înalt, Arcul de Triumf ajunsese, în ultima vreme, o rușine a Capitalei, pe lângă care edilii și oficialitățile nu-și conduceau niciodată oaspeții străini.”
Reporterul L. Miron și celebrul fotoreporter Iosif Berman constată cu tristețe că monumentul ajunsese într-o stare cu adevărat deplorabilă:
“Sub arcadă sunt risipite blocuri de piatră de diferite dimensiuni. Între o magazie din stânga, biata statuie a dacului zace ruptă în două. Între o parte capul, în cealaltă picioarele. Ghipsul e crăpat de tot și abia se mai ține. Alături, alte statui sfărâmate: ici picioarele legionarului roman, dincolo capul eroului de la Mărășești. Arcada este decorată cu numele istorice în care armatele române au repurtat victorii însemnate. Dar pe ambele frontoane, sus, s-au înscris o serie de date glorioase, care au fost gravate probabil pentru vrăbiile care zboară la acea înălțime, căci pentru simplul pieton descifrarea lor nu se poate face decât cu binoclul.”
|
| În dreapta: Picioarele dorobanțului, depozitate într'o magazie, alături de alte frânturi de statui. Alăturat: Carcasa de ghips, găurită, a fațadei, fotografiată în interiorul Arcului |
Iată și un detaliu pe care majoritatea bucureștenilor – de ieri sau de azi - îl ignoră în timp ce admiră monument: interiorul Arcului ascunde o scară din beton armat care se încolăcește în spirală, purtându-te prin 14 etaje pe niște trepte late de doar o palmă. Balustrada era în vechiul Arc de Triumf un lux care se termina repede, lăsându-te să alegi între a te lipi de perete sau a privi direct în abisul care îți garantează amețeala instantanee. Ajunși pe terasa monumentului cei doi ziariști constată:
“Priveliștea în depărtare este într-adevăr splendidă. Dar halul în care se află terasa, ca și întregul aspect exterior al Arcului, este pur și simplu lamentabil. Ghipsul zidurilor împrejmuitoare este crăpat în lung și-n lat, decorațiile sunt sparte, geamurile luminatorului așijderea; una din ferestrele de metal zace rezemată de zid; iar podelele de lemn, așternute deasupra unor căpriori acoperite apoi cu carton asfaltat, sunt ruinate, găurite, iar din aceste cavități au răsărit plante de diverse varietăți, care cresc în voie...”
“Tragem câteva plăci (cu această ocazie am constatat că reporterul nostru fotograf este un excelent acrobat, cățărându-se atât pe cupolă cât și pe balustrada împrejmuitoare) și coborâm pe scara aripii stângi. Pe la mijlocul coborâșului ne oprește un tablou impresionant. Vedem printr-o deschizătură a zidului interior carcasa de moloz, „fațada” nenorocită a arcului. Un fel de sită rară pe care este aplicat ghipsul amestecat cu moloz. În așa-numita „curte” a arcului a răsărit un măr, un tei, un corcoduș și încă vreo trei pomi pe cari nu i-am putut identifica. Copacii se dezvoltă în voie, îngrijiți cu multă însuflețire de harnicii copii ai intendentului.”
|
| Arcul de Triumf în 1932: dreapta - vedere de pe terasă; stânga - capul dorobanțului răsturnat alături de un picior al legionarului roman |
Singura remarcă pozitivă:
“Fundamentul, pilonii susținători și scara Arcului de Triumf sunt atât de puternic construite din beton armat, încât dărâmarea lui completă ar fi o inutilitate costisitoare. Dacă s-ar curăța fațada de ghips și s-ar acoperi încet, încet cu blocuri de piatră, credem că, cu o cheltuială minimă, s-ar putea da Capitalei un monument demn de ea.”
Marea reconstrucție a Arcului de Triumf (1932–1936)
După ce campaniile de presă și gura lumii au pus destulă presiune pe obrazul subțire al autorităților, s-a decis, în sfârșit, transformarea „rușinii Capitalei” într-un monument demn de acest nume. Iată cum s-a produs miracolul:
- Reciclarea scheletului: Nu s-a dărâmat totul. S-a păstrat „coloana vertebrală” din beton armat — aceiași piloni și acele scări amețitoare pe care reporterul le urcase cu inima în dinți.
- Adio, molozului!: Fațada deplorabilă din ghips și trestie a fost decojită fără regrete. În locul ei, monumentul a primit o „armură” nobilă, fiind îmbrăcat în piatră de Deva și de Rușchița.
- Artă în loc de improvizație: Statuile care zăceau uitate prin depozite au fost înlocuite cu opere de artă veritabile, dăltuite în piatră de titanii sculpturii românești (Ion Jalea, Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu).
Pe 1 decembrie 1936, în prezența Regelui Carol al II-lea, a Reginei Maria și a Marelui Voevod Mihai, Arcul de Triumf a fost inaugurat cu tot fastul cuvenit. A fost ziua în care „șandramaua” descrisă cu atâta obidă în presă a dispărut definitiv, lăsând locul simbolului de mândrie națională pe care îl admirăm și astăzi.
|
| Arcul de Triumf la reinaugurarea din 1 Decembrie 1936. În dreapta: suveranii României și dorobați defilând pe sub Arcul de triumf |
Comuniștii și simbolurile naționale
Nici după ce a fost îmbrăcat în piatră nobilă, patimile Arcului de Triumf nu s-au terminat. Odată cu instalarea regimului comunist, monumentul a trecut printr-o cură de „reînfrumusețare” ideologică forțată. Proclamațiile Regelui Ferdinand au fost șterse cu dalta de pe pereți, de parcă istoria ar fi putut fi martelată până la dispariție.
Cele mare „periculoase” elemente — chipurile Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria — au fost pur și simplu distruse. În locul lor, într-un exercițiu de creativitate botanică socialistă, sculptorii de partid au „plantat” două flori gigantice de piatră.
Vindecarea rănilor de piatră
După Revoluție, florile de piatră — acele simboluri ale cenzurii botanice — au fost trimise, în sfârșit, la coșul de gunoi al istoriei. Onoarea Suveranilor a început să fie reparată prin montarea unor noi medalioane de bronz, însă monumentul a purtat multă vreme cicatricile „martelării” comuniste ca pe un stigmat.
Reparația morală a fost completată abia în cadrul amplei renovări din perioada 2014–2016. Cu această ocazie, s-a trecut de la simpla cosmetizare la o restaurare istorică veritabilă: textele proclamațiilor Regelui Ferdinand au fost refăcute pe părțile laterale. Astfel, după aproape un secol de improvizări, dărâmări și cenzură, mesajele de la 1916 și 1922 și-au recăpătat locul pe fațade, transformând Arcul de Triumf într-un martor complet al istoriei naționale.
0 Comentarii