Târgul Moșilor: Tiribombe, mititei și alte miracole

Târgul Moșilor nu era doar un simplu eveniment comercial, ci o adevărată instituție a Bucureștiului interbelic. Organizat anual în luna mai, în perioada premergătoare Rusaliilor, târgul își trăgea numele și semnificația din „Sâmbăta Moșilor” – ziua tradițională de pomenire a morților. Astfel, printre tarabe și distracții, bucureștenii veneau să cumpere cele necesare pentru pomeni, într-o împletire unică de sacru și profan.

Organizat pe celebrul „Câmp al Moșilor”, în zona actualului cartier Obor, acest spațiu al bucuriei colective s-a extins și s-a metamorfozat constant odată cu dezvoltarea orașului, devenind martorul a zeci de generații care și-au căutat aici, deopotrivă, amintirile pentru cei plecați și bucuria clipei prezente.

La Moși: Printre mititei, „zăpăceală” și scrâncioburi

Târgul Moșilor era pentru bucureșteni una dintre marile ocazii de distracție, de socializare și, nu în ultimul rând, de afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și târgoveți – dar și burghezi – pentru a colinda vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”, numită adesea „zăpăceală”. Tot aici, copiii își „sglâmboiau ochii în toate părțile” la reprezentațiile lui „Vasilache” sau la diferiții comedianți ce se lăudau cu „renume mondial”. Bâlciul era un univers al tentațiilor: acadele, bigibigele, pandișpane, gogoși, turtă dulce, „mizilic” și alte dulciuri de neuitat, toate acompaniate de iureșul călușeilor, al scrânciobului, al bărcilor, al aeroplanului sau al tiribombelor. Berăriile, cu „mâncăruri și băuturi din cele mai alese” și „programe muzicale”, întregeau tabloul.

Atracții din 1930 în Târgul Moșilor

Pentru culoare, ajutați de notele găsite în presa vremii, nu putem să nu adăugăm la această imagine sugestivă mirosul îmbietor de mititei care:

„...s'au răsfățat și au sfârâit pe grătare, trecând de la roșu la negru, în așteptarea amatorilor de asemenea bunătăți, și de la negru la cenușiu, de colbul ridicat de mulțimea neastâmpărată.”

Și muzica de fundal creată de:

„...o orchestră clasică de primul rang" – două viori și o cobză, zguduite în opintiri balaoacheșe – la „Grădina și restaurantul lui Ilie C. Gâscan, La Mititelul Mare!”. În loc de sârbe, hore, învârtite și „de dor" duioase, amatorii de muzică au putut savura cel mai nou tango: La căsuța albăăă / Îs atâtea fluori la ferești măi!..."

Viața în „tiribombe”: Viteză, hohote și fuste boțite

Jurnalista interbelică Lory Panaitescu-Zătreni surprindea, în articolul „Bâlciul” publicat în revista "Realitatea Ilustrată", numărul din 5 mai 1937, o scenă vie în preajma celor care erau, fără îndoială, cele mai iubite atracții ale târgului. Aceasta nota cu umor tranziția către modernitatea zgomotoasă:

Tiribombă din Târgul Moșilor, 1931

"Au fost înlocuite scrâncioburile și călușeii, care ne-au desfătat copilăria… “Tiribombele" sunt mai iuți. Flăcăii și fetele, aninați de capătul lanțurilor zornăitoare și mobile își chiuie bucuria vitezei:
- Păzea măi!... Uhuhuuu!... Că vine arioplanu!...
Fetele, mai ales, nu s'ar mai da jos. Cu fustele strânse între pulpe, să nu le umfle vântul, s'ar învârti, legănate și asvârlite de flăcăii dinapoi și până noaptea. O femeie își pierde răbdarea:
- Hai Leano, hai… isprăvește că te suciși destul…
- Mai odată, mamă…
- Dă-te jos n’auzi?
- Ci mai lasă-mă, fă mamă, încă o dată, că doar n'o fi foc!...
- Dă-te jos, fir-ai a dracului, că te ciufulesc aici în lume!...
Leana se dă jos, rușinată toată și cam amețită. Flăcăul, unde o vede așa moale, se repede s'o ajute și, strângând-o la sân, o frânge într’un sărut, care o răpune. Bătrâna sare ca o cloșcă mâniată.
- Las-o, n'auzi?... Ce ai măi cu fata mea!
Flăcăul se ferește într’o parte, liberând pe biata Leana care, din ce în ce mai îmbujorată și încă slabă pe picioare, nu știe ce să facă mai întâi: să-și așeze basmaua, să-și întindă fusta boțită sau unde să se ascundă.
- Da' ce-i făcui lele ?
- De ce tragi de ea?...
- Cum să trag de ea..., că nu e iapă...
Se desfac hohote de râs, cu palme trase pe genunchi și pumni veseli în căciuli. Femeia își îndeamnă fata cu câțiva ghionți…
-Las' că te-oi prinde sara pe la ulucile mele, fire-ai al dracului de stricat!
Flăcăul dă din umeri, cu ochii duși în urma Leanei.
- Mai rar ca Leana, mă… Da' păcatele ei cu bântuita asta de măsa…"

Menajeria „cowboy-ului” Dobre: O lume a bizarului

Cu ajutorul reportajului „Prin Moși”, semnat „S.V.” și publicat în revista "Ilustrațiunea Română" (numărul din 3 iunie 1931), pătrundem direct în baraca de la Moși a lui Dobre, un impresar pitoresc, român neaoș, care alegea să se prezinte în fața vizitatorilor într-un "splendid costum de cowboy, cu lampas de piele și manșete brune, ca din talpă de ghiață”. Dincolo de imaginea sa, baraca oferea un spectacol al contrastelor, unde viața și suferința se împleteau în numere de neuitat.

Un acrobat și călușei din Târgul Moșilor, 1930

Iată câteva dintre atracțiile care îi uimeau pe bucureșteni:

Despre ursul menajeriei, reportajul nota: „Mimi e un urs ramolit, bătrân, care abia își mai ridică labele și, la cel mai mic efort, grohăie cu disperare. El poartă de nas un inel, ca negrii din Africa, iar părul lui, din roșcat, a început să bată în galben deschis. De 15 ani dă reprezentații la Moși.”

Jeni, elefantul, era o prezență constantă a zonei: „Jeni, care nu e o baletistă sau vreo atletă, ci e prietenul nostru, elefantul, care venise anul trecut cu un circ în câmpul Moșilor. Numai blândețea și sociabilitatea ei întrec volumul acestei mase pahidermice. Cine știe prin ce meleaguri pline de soare, țărmurile Mediteranei sau prin alt continent, își expune Jeni astăzi grațiile formidabile, dansând pe rumegușul de lemn al arenei.”

Viața din spatele gratiilor avea și ea momentele sale: „Pavilionul cu maimuțe sunt în plină idilă, strângându-se în brațe, fiindcă lângă ele un superb specimen de atlet flirtează cu o artistă.”

Spectacolul continua cu vulturul bătrân: „Un vultur bătrân, care provine din grădina zoologică de la expoziția din 1906. Enorm, aripile lui fâlfâie în gol, plesnind cu ele pe îngrijitori, aproape doborându-i. Reținut cu aripile întinse, ca să fie fotografiat, pare o pasăre răstignită. În altă colivie, zeci de șoricei albi, cu ochii roșii ca de rubine false, își așteaptă numărul.”

Nu lipsea nici latura umană, marcată de suferință: „Un mânz mic, cu picioarele fragile, un mânz de lapte. E îngrijit de un băiat în zdrențe, cu un picior de lemn; printr-o gaură a pantalonului se vede, în dreptul șoldului, armătura de fier rigid a protezei rudimentare. Un leu dintr-un circ i-a zdrobit piciorul, într-o clipă de furie.”

Atracții umane în Târgul Moșilor: „Femeia-vampir”, uriașul Ștefan Goață și „Lionela - femeia-leu”

Ne continuăm vizita prin Târgul Moșilor în compania aceluiași reporter interbelic. Ieșim iară în zgomotul călușeilor de-afară, unde cântă flașnete automate. Trecem pe lângă o roată uriașă de noroc, pe lângă „Gogoșeria Fetelor” și suntem atrași de o gheretă unde o zugrăveală primitivă ne promite să ne arate o femeie-vampir. Vampira are trup de păianjen și cap de femeie. Sfinxul nu e nimic pe lângă ea! Un glas ne îndeamnă:

„Poftiți domnilor, ce e zugrăvit afară, viu și natural înăuntru!”.

Înăuntru, descoperim minunea:

„Un admirabil joc de oglinzi ne înfățișează o ființă într-adevăr îngrozitoare; păianjenul hidos cu cap de femeie. Un lanț. Trupul păianjenului e legat de o bară orizontală. Capul său de femeie atârnă în jos, într-o penibilă atitudine.”

Mai întâlnim în peregrinările noastre și alte „fenomene” care uimeau mulțimea. Dintre ele, se remarca:

„Uriașul Ștefan Goață, omul înalt de 2,28 metri, în greutate de 140 de kilograme, în vârstă de abia 18 ani. Inelul lui s-ar potrivi brățară la o mână de fată. Îmi arată și calapodul făcut special pentru el.”

O altă celebritate a târgului era Lionela, femeia-leu, o prezență care a atras atenția multor curioși și oameni de știință:

„O austriacă, având figura foarte simpatică și surâzătoare, dar care trăiește în patru labe. Are crupa și picioarele arcuite, exact ca picioarele unui leu. Are câte șase, șapte și opt degete la fiecare din membre, dispuse astfel încât talpa are conformația tălpilor de animal. Impresarul ei îmi arată radiografii concludente. Nu are genunchiu articulat și nu poate sta în două picioare.”

Târgul Moșilor a fost, pentru generații întregi, scena pe care viața și bizarul au jucat împreună. Chiar dacă astăzi nu mai auzim flașnetele și nici nu mai zărim „tiribombele” în mișcare, amintirea acelei lumi, cu tot cu farmecul și excentricitățile ei, rămâne o pagină vie și vibrantă a memoriei noastre colective.

O invitație la redescoperire

Vă invit la o incursiune mai amplă în lumea Bucureștiului interbelic, o perioadă a contrastelor fascinante în care eleganța se împletea cu lupta pentru supraviețuire, iar fantasticul se întâlnea cu pragmatismul dur al străzii. Această retrospectivă reunește zece perspective unice asupra societății de atunci, oferind o imagine de ansamblu asupra unei lumi dispărute, dar care continuă să ne captiveze prin poveștile sale: Chipuri, locuri și destine din Bucureștiul de altădată.

Continuarea

Secrete pe strada Sfânta Vineri: Fabricarea „antichităților” în Bucureștiul interbelic

Primii anticari — numiți pe atunci „hârțogari” — au apărut în București încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pionierul breslei a fost Aron Zwiebel, un negustor de mobilă transformat de hazard în „vânzător de cărți vechi”. Până la sfârșitul veacului, concurența devenise deja acerbă, tarabele de scândură ale anticarilor tivind întreg bulevardul dintre Universitate și Calea Victoriei. 

 

Titlul și ilustrația principală a anchetei publicate în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 27 ianuarie 1932

 

Adevărata explozie a acestui comerț s-a produs însă în perioada interbelică. Artera principală a nostalgiei devenise strada Sfânta Vineri, o zonă deopotrivă fascinantă și bizară, „populată cu acele multe, multe magazine de antichități, maghernițe prăfuite ca o perucă Louis al XV-lea, cu interioare bogate în clarobscururi à la Rembrandt și păianjeniș”. 

Afaceri cu parfum de epocă: Anticari cinstiți și maeștri ai falsului

Nu despre adevărații anticari vreau să vă povestesc astăzi. Vă invit să pătrundem în lumea tenebroasă a falsificatorilor de antichități interbelici, ajutați de ancheta „Anticari și antichități: Cum se fabrică antichitățile”, semnată de Paul B. Marian și publicată în numărul din 27 ianuarie 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”. Ne vom începe vizita după ce vom citi avertismentul lansat de reporterul interbelic:

„Sărmani colecționari care vă închipuiți uneori că ați făcut o afacere frumoasă! Fiți siguri că ceea ce ați cumpărat drept un lucru vechi, n-a căpătat cu adevărat o oarecare valoare decât în momentul când a intrat în acest magazin și a suferit o depreciere totală în clipa când îl părăsea, ca sub lovitura unei baghete magice, a vreunei zeițe răutăcioase. Vă închipuiți, credeți oare, că e atât de lesne de găsit, mai ales la noi, atâtea obiecte de artă, atâtea mobile vechi care inundă magazinele de antichități? Puteți să mai credeți că, în ciuda incendiilor, a prafului, a timpului, mai pot exista atâtea lucruri vechi, atâtea mobile vechi, aproape intacte? Gândiți-vă câte magazine de antichități avem și că toate sunt pline de obiecte vechi.”

O vizită interbelică într-un „magazin de antichități”

Să pătrundem așadar, însoțiți de jurnalistul interbelic, într'unul din aceste magazine:

„Când pășesc pragul unui magazin, o muzică ascuțită, tremurătoare, sfioasă, îmi anunță apariția. Doamnele fardate, de altădată (?) se agită binișor în cadrele lor pudrate cu aur. Oglinzi cenușii, cu rame de lac verde, sau năstrușnice chinăzerii (pe care nu chinezii le fac, ci care sunt fabricate la Londra, dacă nu chiar în “atelierul de antichități” al anticarului!), prind cu înfrigurare o rază de soare venită de departe.
Din fundul magazinului, vine negustorul, un evreu bătrân, ieșit parcă dintr-o comedie de Goldoni. Vine bălăbănindu-se spre mine, cu ochii speriați, cu suflul greu. Pare un abate prea mâncăcios, silit să umble după festin. Se ploconește la fiecare vorbă, își agită cheile din buzunar ca un pivnicer și-și freacă mâinile gălbejite de tutun și vreme, satisfăcut probabil că a pus mâna pe un client.
— Cu ce vă putem servi, vă rog, d-le? Ceva stampe v'ar interesa?
Și se și îndreaptă spre scaun, de care stau rezemate cartoane cu stampe ce așteaptă mâna înfrigurată a cumpărătorului, a amatorului care se va lăsa de cele mai deseori înșelat de gălbejeala desenului, trecut drept vechi. Negustorul e destul de vorbăreț și are un întreg vocabular de cuvinte „tehnice”, cu care ar putea lesne ameți mintea amatorului improvizat.
Ceva mai încolo, în umbră — o umbră folositoare negustorului — vitrinele de cristal îngălbenit (gălbejeala e absolut necesară într-un magazin de antichități: e semnul indispensabil de vechime), străjuiesc porțelanurile. Farfurii, asemănătoare celor ale lui Bernard Palissy — de altfel anticarul se jură că sunt adevărate — prezintă pe fondurile lor verzi de câmp primăvăratec, animale și gângănii, prea viu colorate ca să poată fi vechi cu adevărat. Cești de Sèvres, cumpărate direct de la un magazin de porțelanuri, și „vase de China”, „de Japonia”, papagali de porțelan și delicate figurine de Saxa, o lume întreagă, încât pe drept cuvânt, amatorul necunoscător al tuturor tainelor ce se ascund sub aparența acestor lucruri vechi, ar crede că întreaga curte de la Versailles și-a dat întâlnire acolo.” 

Secvențe din viața anticarilor bucureșteni: un negustor de cărți stând la intrarea prăvăliei (stânga) și trecători adunați în fața anticariatului Pach de pe bulevard (dreapta).

Falsuri, trucuri și... „tehnici de marketing”

Dar bine, veți întreba dv., cum se poate ca un tablou lucrat în atelier, uneori chiar de o mână tocmai dibace, să fie dat drept un obiect vechi și vândut uneori pe o sumă destul de respectabilă? Ancheta interbelică ne dezvăluie misterul:

„Într-un colț, câteva pânze răsturnate, un șevalet șchiop. Un pictor al cărui nume nu-l veți întâlni niciodată într-o expoziție personală sau la Salonul Oficial, ia câte una din aceste pânze, o privește, apoi cu un gest resemnat, o pune la loc. La ce bun să încerce să facă tablouri originale, care nu se vor vinde? O interpretare personală a naturii? Un portret? La ce bun, când în josul lui nu poate așterne o iscălitură celebră sau măcar cunoscută?! Și lăsând deoparte toate speranțele artistului — dacă se mai pot numi așa — se așterne pe munca lui cotidiană la care-l folosește anticarul pentru "confecționarea falsurilor". Pentru acest „serviciu” primește un „salariu” foarte modest, pentru care face orice cere stăpânul lui.”

Însă inventivitatea breslei nu se oprea doar la pânzele pictorilor anonimi, ci trecea rapid la prelucrarea brutală a materialelor.

„Există totuși atâtea mijloace ca obiectele fabricate astfel să capete aparența de lucru vechi. De pildă, cu ajutorul zemei de bălegar un lemn nou de tot capătă tonul pe care îl au obiectele învechite și câteva găuri făcute cu alice de pușcă imită perfect găurile făcute de carii și uzura timpului. Iar statuetele, cu ajutorul unei patine, iau de asemenea înfățișarea de statui vechi. Deci, negustorii fabricanți de antichități, ținând seamă că toate aceste trucaje sunt foarte lesne de realizat, pe cât de greu de recunoscut, n'au nici un motiv să renunțe la fabricarea obiectelor de artă veche.”

Pe lângă aceste metode brutale de atelier, adevăratele lovituri financiare aveau nevoie de o punere în scenă mult mai rafinată, bazată pe slăbiciunile psihologice ale clienților.

„O doamnă, doamna M., a inventat un truc: publică în ziare câte un anunț în care spune că, fie din cauza plecării (acesta-i termenul clasic), fie din alte cauze, e silită să vândă toate mobilele, pretinse vechi sau de oarecare preț. Comedia aceasta se reînnoiește în fața oricărui client, care își închipuie că a descoperit în sfârșit „pasărea rară”, când în realitate nu cumpără decât dintr-un simplu magazin camuflat într-un apartament al unei doamne respectabile, care vai! săraca, din cauza crizei, e nevoită să-și vândă mobilele de care „Vă rog să mă credeți, d-le, mă despart cu multă greutate... Mă leagă atâtea amintiri... Dar ce să fac?”...

Într-adevăr, ce să facă altceva mai bun decât să-și vândă niște mobilier fără nicio valoare, dar pe care o patină inteligent aplicată le face să pară vechi, pe un preț destul de simpatic, repetând operația aceasta de câteva ori? Și când trucul nu mai reușește la București, d-na M. se duce în provincie, unde negustorul de antichități îi mobilează, în mod special, o casă veche. Și negoțul continuă...”

Cumpărători de iluzii: Snobismul naiv din saloanele interbelice

Dincolo de ingeniozitatea escrocilor, adevărata vulnerabilitate care hrănea această industrie clandestină se afla chiar în mentalitatea cumpărătorilor din înalta societate.

„Principala cauză a tuturor acestor falsuri rezidă în parte în snobismul naiv al cumpărătorilor. Când o să treacă „mania” aceasta a antichităților, când fiecare se va mulțumi să fie atât de înțelept să-și cumpere o mobilă frumoasă de cutare sau cutare stil, negoțul de antichități va înceta și magazinul de antichități va renunța să mai vândă tablouri și mobile false, drept Rafaeli, Rembranzi sau Madone gotice! Artiștii își vor vinde poate mai curând operele lor, când publicul se va obișnui să ia drept criteriu frumusețea în loc de vechime și nu va fi nevoie să se recurgă la fel de fel de combinații extraordinare, spre a se desface o marfă fără nici o valoare artistică.”

Unui asemenea snob, orice negustor îi poate vinde ușor o piesă de mobilier „autentică” din secolul al XVII-lea sau cel mai banal vas, pe care îl poți găsi oriunde, drept un autentic vas grecesc găsit cu ocazia unor săpături făcute în Elada...

„Vă închipuiți deci, cât de lesne i-a fost unuia din acești negustori de așa-zise „antichități” să-i vândă o bibliotecă oribilă și de prost gust, ca aparținând lui Dimitrie Cantemir. Nu trebuie să mai adaug că posesorul acestei biblioteci pe ale cărei colțuri stăteau sculptate în lemn o Minervă și un Timp — banale și plate sculpturi de duzină — era convins de autenticitate. De altfel, biblioteca nu conținea decât ediții de lux (eroul nostru este foarte bogat), legate în piele de vițel.
Dar, o zi, întâmplarea făcu că, aflându-mă singur în biroul unde trona masiva și ridicola “bibliotecă a lui Cantemir Vodă”, am vrut să răsfoiesc o carte; era netăiată. Am răsfoit încă multe altele: toate erau netăiate. Când se întoarse stăpânul acelei bogate colecții de cărți, mă surprinse stând mirat în fața bibliotecii lui.
— A, spuse el zâmbind, te vei fi mirând că nicio carte de-a mea nu-i tăiată? Prostii, dragă, eu n'am timp să citesc. Biblioteca nu-i pentru mine, e pentru lume! Ce dracu’, doar un om ca mine trebuie să aibă o bibliotecă!
În privința aceasta eram de acord.”

În loc de concluzie: Un avertisment interbelic

Nu putem să ne încheiem periplul interbelic decât cu avertismentul transmis cititorilor (de ieri și de azi) de reporterul interbelic:

„Am găsit de aceea necesar să inițiez pe cititorii acestei reviste în unele secrete ale magazinelor de antichități, pentru a da de gândit celor cari contribuie, prin credulitatea și snobismul lor, a face din acest negoț unul din cele mai bănoase, în dauna adevăratei arte. În genere, chiar în comerț, există o loialitate profesională, care-i constituie baza. Comerțul, sau mai bine zis trucajul antichităților, trebuie socotit aparte; el este dominat de acest principiu: a cumpăra un lucru fals și a-l da drept autentic.”

Iar dacă vreți să aflați povești din lumea adevăraților anticari de altădată, vă invit să citiți articolul: Anticarii Bucureștiului de altădată: Secretele negustoriei cu cărți.

Dacă v-a captivat atmosfera din lumea anticariatelor de altădată și vreți să descoperiți și alte locuri mai puțin știute ale Bucureștiului de altădată, vă invit să explorați două istorii la fel de fascinante:

• „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932)
• Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic 

Continuarea

Gara de Nord: Peroane, drame și valize (instantanee interbelice)

Vă invit să facem o incursiune în timp pe peroanele interbelice ale Gării de Nord. De ce tocmai acolo? Pentru că poarta feroviară a Capitalei — amplu modernizată în perioada interbelică — reprezenta prima mare surpriză de care avea parte un provincial sosit în București. 

Impactul vizual și arhitectural al noii gări era atât de puternic, încât mulți trăiau un veritabil șoc cultural la coborârea din vagon. Articolul „Bucureștii de azi – Ancheta unui provincial”, semnat de Alex F. Mihail și publicat în revista Realitatea Ilustrată din 6 mai 1936, consemna plastic această uluire:

„Când am sosit întâi în stație, cu rețelele alea de șine multe și încurcate, cu halele și acoperișurile de fier nesfârșite printre care mă rătăceam, și mai ales când am ieșit prin portalul grandios, cu stâlpii groși cât ai unor copaci de trei sute de ani, mai înalți ca Ateneul, nu știam unde mă aflu. Voi fi greșit gara? - mă întrebam. Poate am adormit în tren și am ajuns prin vreun oraș din străinătate? Auzeam vorbindu-se diferite limbi în jurul meu… dar deslușeam mai mult graiul românesc...”

Ritmul febril al gării: Primadone, tenori și hamali

Vom culege, așadar, câteva instantanee interbelice ajutați de reporterul interbelic Val — autorul articolului „Peroane. Nostalgii. Valize”, publicat în revista Ilustrațiunea Română, numărul din 20 iulie 1932. O vom face în ritmul alert dat de pufăielile enervate ale locomotivelor care gâfâiau nerăbdătoare la peroane, asistând la o veritabilă comedie umană ce se juca printre trenurile gata de plecare. 

Cu ochiul unui cronicar de moravuri, reporterul surprinde spectacolul peronului ca pe o scenă de operă unde fiecare călător își joacă, mai mult sau mai puțin dramatic, propriul rol:

„Întindeți urechea. Recunoașteți ritmul? Iată, chiar aici. Primadona, doamna cu trei copii târâți de braț, ca niște alge când înoți într-un lac; tenorul, domnul, obez ca toți tenorii, probabil și echilibrist căci jonglează cu vreo cinci valize, pachete, băsmăluțe; se interpelează în fugă, cu ochii înainte – spre bagheta cărui dirijor dacă nu hamalul al cărui număr l-au uitat?

(Paranteză: Ați remarcat că întotdeauna un hamal pare un fel de bandit și că întotdeauna în vârtejul specific peroanelor, dispare odată cu valizele încredințate și cu numărul de recunoaștere - ca să-l regăsim, calm și ironic, pe scara vagonului care ne va duce?)”

Călători interbelici consultând tabelul cu mersul trenurilor și o locomotivă cu aburi gata de plecare din Gara de Nord (1932)

Următorul instantaneu este o imagine atemporală parcă, un scenariu de familie identic cu cele pe care le putem întâlni și în zilele de azi pe peroanele aceleiași gări, unde panica de ultim moment transformă o banală plecare în călătorie într-o adevărată furtună domestică:

„— Mitică? Îl vezi, Mitică?
— Nu e, Sofico... 143! 143!
— Trebuie să plec singură cu copiii! Întotdeauna mă zăpăcești; o viață întreagă m-ai încurcat... Nici cafeaua n-am apucat s-o beau... 145!
— Așa? Poftim că mă întorc! Pleacă singură! Bun voiaj! Dar să știi că nici nu mai vin! Merci de petrecere!
— Blestemată clipa când te-am luat! Mamă!
— Sofico, nu mă face de râs! Lasă-mă, Sofico! 143!
— 145!
— Ei, na, poftim! Du-te cu 145 al dumitale!
Și domnul trântește valizele și dă să se întoarcă. Copiii urlă, doamna are o criză de nervi... ...pe când, calm și ironic, hamalul 144 aștepta pe scara vagonului de clasa a II-a: București-Predeal-Brașov...”

Cine mai aude astăzi șuieratul unei locomotive sau cine mai observă, pe peron, oamenii care se cred datori — aidoma scenelor pe care le-au văzut la cinema — să fluture pătimaș batistele și să plângă? Aceasta este o caracteristică tragică a gării: o imensă și brutală asemănare cu viața, surprinsă în momentele ei cele mai diverse în care dramele se consumă la un pas de nepăsarea celor din jur:

„Plecări, sosiri, regăsiri, bucurii, dureri, sărutări, fluturări de batiste, lacrimi, râsete - nașteri, morți... Și peste tot, marea tragedie a vieții: indiferența.

Tânărul de care m-am izbit se despărțise de logodnica sa. Suspine i se ridicau din gâtlej, reținute de rușine și solitudine. Eu l-am izbit cu valiza.

Iată, dumnealor s-au regăsit după luni de despărțire. În ochii lui lucește bucuria ca o stea de primăvară. Dar doamnei din fața mea îi pare atât de rău că pleacă spre tărâmuri de durere...”

Clasa a III-a: O insulă de calm în furtuna gării

În contrast izbitor cu graba burgheză a călătorilor de la clasele superioare, clasa a III-a oferea o cu totul altă filozofie a călătoriei. În trepidația continuă dată de pufăiela locomotivelor cu aburi, exista pe peronul gării, chiar lângă restaurantul clasei a III-a, un loc unde oamenii stau calmi ca havaienii și hindușii. Acolo se aduna adevărata aglo­me­rație a călătorilor, oameni ai pământului pentru care timpul avea cu totul alte dimensiuni:

„Liniștiți, așezați pe pietre, cu desaga între genunchi, cu ochii calmi, lasă vremea să treacă în așteptarea trenului care va veni peste ore sau chiar zile întregi...

Iată, o mamă întinde un sân plin copilului care începuse să plângă, iar acum surâde. Un bătrân răsucește țigarea cu degetele de chihlimbar. Sunt câțiva care dorm. Oamenii aceștia nu se agită; sunt calmi.
— O să vie vremea, o să vie trenul...
Ce grabă i-ar împinge? Au venit cu trei zile înainte, cu mămăliga și brânza, și acum așteaptă. Spuneți-le că sunt oameni cari vin numai cu un sfert de oră înaintea plecării; vor râde ca de niște nebuni când le vor vedea agitația. Ei așteaptă...”

Peroanele Gării de Nord: Pericole și intrigi ascunse

Gara de Nord. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte soseau necontenit provincialii, iar pe peroanele aglomerate se dădea (și se mai dă...), nevăzut, asaltul. Mulțimea devenea fundalul perfect pentru micii escroci, hoții de buzunare sau agenții vigilenți ai poliției, care transformau peronul într-o scenă demnă de romanele polițiste:

„Doamna elegantă merge către Pullman, bălăngănind sacoșa. Un domn și mai elegant o urmează. Și un domn și mai elegant îl urmează pe acesta. Domnul elegant vrea să fure geanta doamnei. Iar domnul și mai elegant e agent secret...”

Însă furturile de genți nu erau singurele capcane întinse călătorilor naivi abia coborâți din vagoane; de cele mai multe ori, mirajul Capitalei venea la pachet cu ispite mult mai periculoase, orchestrate de personajele dubioase din Cartierul Grivița:

„Iat-o pe „Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron: 

— N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.
Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.

— Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…
Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe strada Atelierului. Alături e o bodegă și stăpânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara.” (Ilustrațiunea Română, 21 iunie 1933)

Dar asta este o cu totul altă poveste: citește continuarea aici: „Vestalele” din Cartierul Grivița.

În ciuda acestor mici drame, capcane și destine intersectate pentru câteva clipe, viața gării își urmează cursul mecanic și implacabil, topind zgomotul și agitația umană în ritmul greu al fiarelor de fier:

„Omizi negre pleacă încet, urnindu-se greu. Furnici mici mișună agitate, indiferente pentru ceilalți. Ritual de rumbă al locomotivelor regizează baletul fantastic al gării.
Dureri, bucurii... 

Despărțiri, regăsiri... 

Nașteri, morți...
Atenție! Semaforul a ridicat brațul...”

Dacă v-a captivat atmosfera secretă din jurul Gării de Nord și vreți să descoperiți și alte locuri mai puțín știute ale Bucureștiului de altădată, vă invit să explorați două istorii la fel de fascinante:

• „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932)
• Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic 

 

Continuarea

Satul transilvănean interbelic: O nuntă tradițională în Paloș (1930)

Vă invit să vizităm împreună “un colț din țara noastră pe care puțină lume a avut prilejul să-l viziteze. Unul dintre colțurile pitorești, izolate de frământările superficiale ale modernismului, care își trăiesc viața lor simplă, naturală, dăinuitoare de veacuri.”

Locul în care ne invită să mergem reporterul interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată” în articolul “O nuntă în Paloș, județul Târnava” publicat în numărul din 7 august 1930: satul Paloș (mai demult Palăș, în dialectul săsesc Kenengderf, în germană Königsdorf - în traducere "Sat crâiesc", în maghiară Pálos - sat din comuna Cața, județul Brașov):

Continuarea

De vorbă cu Maria Snejina: Povestea uluitoare a divei poloneze de la Opera Română

Vă invit să pășiți alături de un reporter interbelic, ascuns discret în spatele inițialei „T.”, într-o după-amiază de toamnă a anului 1932. Destinația? Căminul d-nei Maria Snejina, mezzosoprana care cucerea inimile publicului meloman la Opera Română din București. Încă de la pragul ușii, vizitatorul era întâmpinat de o explozie de triluri fermecătoare care inundau întreaga casă, semn că artista se afla în plin proces de creație pentru un nou rol.

Odată introduși în universul său intim, o descoperim pe marea artistă în fața pianului, sub privirea atentă a lui „Pussi”, cățelușul mops care părea să dețină rolul de gardian al acestui templu muzical. Decorul era unul care îmbina rigoarea studiului cu exotismul unei sensibilități aparte:

„Camera de muzică, unde m'a primit, este încărcată cu note muzicale, partituri, cărți... Într'un colț, o plantă mare își ridică semeț ramuri înverzite până în plafon: este un lămâi care a prins câteva fructe. Lângă pian, altă plantă, mai mică. O atmosferă exotică, de soare cald, meridional, scaldă decorul pe cât de simplu, pe atât de cochet al unei „încăperi de lucru”. Doar fotografiile cu autografele cântăreților celebri abundă pretutindeni; o profuziune de amintiri, împestrițate ici-colo cu imaginea cântăreței în multiplele roluri pe care le-a jucat.”

De la Astronomie la Operă: O biografie marcată de refugiu și pasiune

Dincolo de aura strălucitoare a scenei, viața Mariei Snejina ascunde o poveste fascinantă de reziliență. Născută în 1898 în Podolia, pe domeniile tatălui său, artista a trăit de timpuriu experiența dezrădăcinării. Deși publicul o percepea adesea prin prisma spațiului slav, Maria Snejina își clarifică originile cu mândrie:

„— Așadar ați fost „refugiată” în Rusia! Și eu care v'am socotit o rusoaică autentică...
— Nu, sunt poloneză. Născută în Podolia rusească, pe domeniile tatălui meu din Timanuvka-Lipovska, am cunoscut refugiul din fragedă tinerețe. Cu părinții mei, m'am refugiat la Nicolaew, în Ucraina. Acolo am învățat liceul rusesc și primele lecțiuni de canto. N'am visat niciodată că voi deveni artistă. Este drept că-mi era încă de pe atunci dragă scena, muzica, Opera.”

Parcursul său intelectual a fost unul atipic pentru o viitoare divă a operei. Elevă eminentă, distinsă cu medalia de aur la absolvirea liceului, Maria Snejina s-a îndreptat inițial spre științele exacte, înscriindu-se la Universitatea Bestujev din Petersburg pentru a studia matematica și astronomia. Istoria a intervenit însă brutal: tulburările revoluționare izbucnite în 1910, după moartea lui Tolstoi, au dus la închiderea universităților.

Această barieră s-a transformat într-o oportunitate. Viitoarea artistă a plecat la Geneva, unde a obținut o diplomă în filologie, dar și primele îndrumări serioase în canto de la profesorul Ketten. Destinația finală a formării sale a fost Parisul, loc în care talentul său a fost recunoscut la cel mai înalt nivel:

„— Am învățat și la Paris. Am absolvit conservatorul cu distincție și am fost eleva câtorva profesori celebri. În urmă m'am măritat cu inginerul Kamienski.”

Absolventă a clasei lui Frank Hettich în 1914, cu trei premii de onoare (cânt, operă și operă comică), Maria Snejina era pregătită să cucerească marile scene, drumul său purtând-o în cele din urmă spre București.

Un concurs fericit de împrejurări: Debutul sub semnul lui Carmen

Destinul a vrut ca drumul Mariei Snejina spre Polonia să treacă prin București, transformând o simplă escală într-o adopție definitivă. Capitala României a câștigat astfel o voce de aur, după cum mărturisește însăși artista:

„Acum zece ani veneam prin Constantinopol, prin București, ca să merg în Polonia... și un concurs de împrejurări m'a făcut să cânt la Opera Română, să îndrăgesc țara românească și să rămân aici, în Capitală, unde mă vedeți și astăzi...”

Momentul intrării sale în conștiința publicului românesc a fost unul de o importanță istorică pentru scena lirică autohtonă, avându-l ca partener pe legendarul tenor Traian Grozăvescu. Amintirea acelei seri de iarnă a rămas vie în sufletul sopranei, fiind punctul de plecare al unei cariere în care s-a dăruit total fiecărui personaj:

„— Vă reamintiți de debut?
— Ba încă cu destulă emoție: 2 Ianuarie 1923, în Carmen, cu neuitatul Grozăvescu... Care artist nu-și aduce aminte cu drag de primul pas făcut pe scenă? De atunci am jucat atâtea...
— Și care rol v'a plăcut mai mult?
— Toate, absolut toate. În fiecare am găsit ceva care să mă atragă, să mă captiveze și să mă facă să uit că sunt o interpretă... Am trăit și trăiesc pe scenă rolurile pe care le joc...”

Între „Ora spaniolă” și furtunile sufletului

Discuția continuă într-o notă relaxată, reporterul savurându-și cafeluța pregătită „turcește”, sub privirea vigilentă a mopsului Pussi. Totuși, rigoarea profesională a gazdei rămâne prezentă; în acea perioadă, Maria Snejina se pregătea intens pentru o premieră de prestigiu la Opera Română:

„— „Ora spaniolă”, de Maurice Ravel?
— Exact. În aceeași seară se va juca și un balet scris de același cunoscut și apreciat autor.
— Desigur opera lui Ravel va place publicului nostru...
— Cu atât mai mult, întrerupse d-na Snejina, cu cât avem un public care apreciază muzica bună, un public cunoscător pe care-l stimăm nu numai noi, artiștii de operă, dar toți cântăreții străini cari se abat prin capitala noastră...”

Maria Snejina pe prima pagina a revistei "Ilustratiunea Română" (23 noiembrie 1932)

Însă, dincolo de tehnica vocală și de succesul la public, Maria Snejina dezvăluie sacrificiul invizibil al interpretului. Arta devine uneori un refugiu sau o mască necesară, atunci când viața personală este marcată de suferință. Momentul de confesiune care urmează este de o rară sensibilitate:

„— Și care rol v'a plăcut mai mult?
— Toate, absolut toate. În fiecare am găsit ceva care să mă atragă, să mă captiveze și să mă facă să uit că sunt o interpretă... Am trăit și trăiesc pe scenă rolurile pe care le joc...
— Uneori în discordanță cu starea sufletească a artistului...
Maria Snejina păru tulburată; un val de melancolie specific slavă îi umezi ochii; apoi adăugă:
— Adevărat! Artistul poate trăi în aceeași clipă două lumi diferite, fără ca publicul să releve contrastul. O singură dată mi s'a întâmplat și mie, acum cinci ani, să joc o stagiune întreagă un Lohengrin, cu lacrimile în ochi și cu furtuna în suflet... Se petrecea ceva dureros care-mi stoarce și astăzi lacrimi. Dar îmi trăiam și rolul pe care spectatorii nu-l bănuiau dublat de un altul...
Am schimbat șirul vorbei, pentru că din imprudență atinsesem un punct nevralgic, pe care, oricum, nu îmi era poate permis să-l ating.”

Un samovar, două pisici și o lume de credință necuvântătoare

Departe de luminile rampei, Maria Snejina era o femeie care își prețuia căminul mai presus de orice. Convorbirea alunecă repede asupra vieții sale private, unde descoperim o „familie” extinsă și neașteptată, formată din mici prieteni care îi oferă o loialitate necondiționată:

„— Pentru că văd că vrei să-ți spun câte ceva despre viața din căminul pe care-l vezi și d-ta acuma, iată, îți voi spune: mă simt și eu, ca oricare altul, mai bine în căminul meu decât oriunde. Mi-e drag căminul și nu cred să existe om care, într'un fel sau altul, să nu-i guste farmecul... În preajma mea am câteva ființe dragi. O vezi pe „Pussi”. Îți voi arăta îndată pe „Ledda”, cu mult mai inteligentă, mai credincioasă și mai puțin răsfățată. Am și două pisicuțe, Kissa și Murecika. Kissa doarme pe etajera din hall, în culcușul ei de unde n'o poate scoate nimeni. Murecika e mai zglobie, mai jucăușă; aleargă după mine în toată casa și, aidoma ca și „Pussi”, stă ceasuri întregi să asculte cum cânt... Îți va părea curios că-mi petrec vremea dezmierdând și îngrijind pisicile... Dacă ai ști cât de mult merită aceste animale dragostea noastră... Sunt, poate, mai credincioase decât oamenii... Când mă întorc de la spectacol, pisicuțele și câinii îmi ies în întâmpinare: mă așteaptă și fiecare-mi povestește “în limba ei” întâmplările serii...”

Tabloul intimității sale este completat de o scenă de un rafinament melancolic, ce pare desprinsă dintr-un roman rus. Este momentul de răgaz de după spectacol, când amintirile carierei se împletesc cu aburul ceaiului și torsul pisicilor, într-o „scenă de interior” plină de poezie:

„Pe divanul de alături, noaptea târziu, după reprezentație, hoinăresc cu gândurile mele... Pe o mescioară samovarul meu, după un vechi obicei păstrat din vremea când eram refugiată cu părinții mei în Rusia de Sud... Un ceai bun și fierbinte, cu rom, cu unt, cu dulceață și cu prăjituri pe care le împart pe din două cu necuvântătoarele mele... Retrăiesc în minte o emoție de artă pe care mi-a putut-o da, în seara aceea, o muzică bună, o interpretare superioară... Ici și colo câte o amintire desprinsă din propria mea carieră deapănă șirul gândurilor... Pisicuța joacă cu laba ei de porțelan alb un ciucure; „Pussi” roade în taină un pantof, în timp ce Kissa toarce fuiorul poveștilor negrăite...”

Epilog: Muzica „pentru suflet” și o moștenire de neuitat

Vizita reporterului „T.” se apropie de sfârșit sub semnul unei filozofii de viață senine. Discuția alunecă spre teme mari — misiunea Operei, vitregia vremurilor și refugiul salvator pe care îl oferă arta. Totul se desfășoară într-un cadru de o estetică aproape palpabilă, unde mirosul de cafea proaspătă se împletește cu ecoul cântecelor rusești și prezența discretă a "unei ghitări ce așteaptă într-un colț". Este momentul unei ultime confesiuni:

„— Câteodată, desigur, cântați și pentru dv...
— Cum e și firesc. Dar cânt „pentru sufletul meu”... așa cum fiecare are dreptul...”

Cariera Mariei Snejina la Opera Română a fost una de excepție, întinzându-se mult dincolo de momentul publicării interviului în paginile revistei Ilustrațiunea Română. Chiar și după ce s-a pensionat, marea artistă nu s-a despărțit de universul liric. Așa cum consemnează Stephan Poen în notele sale de muzicologie, în anul 1954 Doamna Snejina preda lecții de canto, rămânând o prezență fascinantă și mondenă. Dragostea pentru scenă a readus-o însă în fața publicului pentru roluri de compoziție memorabile, precum Niania din Evgheni Oneghin, Bertha din Bărbierul din Sevilia sau Martha din Faust.

În ultimii ani, bucureștenii o puteau întâlni în zona Pieței Rossetti, unde locuia, sau la Biserica Scaune, păstrându-și distincția până în 1973, când s-a stins din viață. Maria Snejina rămâne în istoria noastră nu doar ca o voce remarcabilă, ci ca un model de eleganță și devotament față de „muzica sufletului”. 

Călătoria continuă: Alte destine memorabile din România Interbelică

Dacă v-a plăcut incursiunea în universul intim al Mariei Snejina și v-ați lăsat purtați de „trilurile fermecătoare” ale mezzosopranei Operei Române, călătoria prin destinele care au marcat perioada interbelică continuă pe blog. Iată și alte portrete fascinante care au definit spiritul acelei epoci:

• O prioritate negată: Ștefania Mărăcineanu și drumul ei interzis către Nobel – O incursiune în destinul tragic al femeii care a revoluționat fizica, dar a fost lăsată în umbra istoriei.
• George Enescu: Viața sobră a unui geniu (1936) – Un portret intim al marelui compozitor, surprins în plină maturitate creatoare.
• Irina Burnaia - „Regina văzduhului”: Prima femeie care a survolat Carpații – O altă poveste fascinantă despre curaj la manșă și limite depășite deasupra crestelor muntoase.
• De vorbă cu Prințesa Martha Bibescu: Un interviu interbelic (Palatul Mogoșoaia, 1936) – O întâlnire memorabilă cu una dintre cele mai strălucite minți ale aristocrației europene. 

 

Sursa: articolul “De vorbă cu D-na Maria Snejina”, semnat “T.”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul din 23 noiembrie 1932 

Continuarea

„O simplă plimbare” spre India: Povestea inginerului Ionel Cociașu și a recordului său mondial

Perioada interbelică a fost epoca de aur a aviației românești, un timp al recordurilor mondiale stabilite de figuri legendare precum Smaranda Brăescu sau Irina Burnaia. 

Mai puțin cunoscute, dar la fel de valoroase, sunt performanțele inginerului Ionel Cociașu. Format la Toulouse și brevetat ca pilot la Școala de aviație „Mircea Cantacuzino”, Cociașu a demonstrat că rigoarea tehnică se împletește perfect cu aventura. În 1930, la manșa unui avion ușor Klemm (YR-TIK), acesta avea să forțeze limitele rezistenței umane și tehnice, stabilind un record mondial de durată în circuit închis pentru aparate de sub 280 kg, oferind României o victorie aviatică de răsunet.

Povestea unui record mondial: Între eșec și victorie nu e decât un singur... zbor

În numărul din 13 iulie 1932, revista „Ilustrațiunea Română” publica interviul „România realizează un record aviatic mondial - De vorbă cu dl. Ing. Cociașu”. Articolul conțíne relatarea modului în care a fost stabiulit recordul mondial, de la tentativa eșuată din 25 iunie, până la succesul istoric din 2 iulie 1932. Din dorința de a oferi cititorilor detaliile tehnice și emoția acestui triumf în circuit închis (categoria sub 280 kg), redăm mărturia temerarului aviator:

„Recordul internațional de durată în circuit închis era deținut, din 1930, de aviatorii francezi Reginensi și de Viscaya cu 7 ore 34 minute pe avion ușor, biloc Farman cu motor Salmson de 40 H.P.

La 25 Iunie a.c., am efectuat prima încercare, decolând la ora 10 d.m. (dimineața) de pe aerodromul Băneasa, având ca pasager pe domnul Gheorghe Grozea. La ora 13, a trebuit să părăsesc Bucureștiul în direcția Oltenița, din cauza unei ploi torențiale. Deasupra lacului Greaca, am întâlnit același timp și atunci am luat direcția Fetești. Făcând o încercare de a reveni la București, în dreptul gării Lehliu, deasupra comunei Răzvani, am intrat într-un masiv furtunos puternic, care m-a obligat să aterizez la ora 15:10, aterizaj care era cât pe aci să se soldeze cu un dezastru din cauza vântului puternic. Am scăpat cu foarte puține stricăciuni. M-am reîntors la București pe calea aerului a doua zi, 26 Iunie.

În cursul săptămânei, am pus din nou avionul la punct, așteptând ca presiunea barometrică să se ridice spre un maxim, eliminând astfel surpriza perturbațiilor atmosferice locale.

Sâmbătă, 2 Iulie, la ora 5:47 m. și 32 s., în prezența căp. Simion, comandantul aeroportului Băneasa, în calitate de comisar sportiv al Aero-Clubului Regal Român, am decolat împreună cu domnul Gh. Grozea, care, deși pilot, a acceptat rolul ingrat de pasager. Vântul din direcția Nord de 6 m. pe secundă m-a ajutat mult, astfel că după 400 m. rulaj, am părăsit solul. Avionul fiind foarte încărcat [...] a luat înălțime greu, astfel că de-abia deasupra Snagovului am parvenit la 200 m.

Primele 5 ore de zbor ce au urmat au fost o plimbare de plăcere. În a șasea oră însă, au început să se simtă primele „remou”-uri (turbulențe), care au mers accentuându-se [...]. Deși legați cu centuri, aveam mereu impresia că vom fi azvârliți afară din avion. La ora 14, din cauza smuciturilor tot mai dese și mai puternice [...] am redus motorul, deși mai aveam benzină pentru încă o oră de zbor, aterizând la ora 14, 5 m. și 14 s., după un zbor de 8 ore, 17 m. și 42 s. Vechiul record era deci bătut cu 43 minute și 42 secunde.

[...] Prin acest record, România înscrie în palmaresul său aviatic prima performanță internațională: recordul mondial de durată la categoria avioane ușoare, de două locuri. Recordul a fost bătut pe avion ușor biloc: Klemm cu motor Mercedes de 20 H.P.”

Ecoul succesului românesc în presa din Franța: 

Prețul succesului: Riscurile din spatele recordurilor

Privite prin prisma timpului, aceste performanțe pot părea astăzi simple exerciții de virtuozitate. Realitatea era însă mult mai aspră, iar fragilitatea aparatelor de zbor transforma fiecare decolare într-o sfidare a destinului. Două scurte note din ziarul „Adevĕrul” sunt suficiente pentru a ilustra riscurile imense pe care Ionel Cociașu și le-asuma cu o seninătate remarcabilă:

„O altă avionetă, condusă de d. inginer Cociașu și având ca pasager pe dl. Poulieff, s-a prăbușit la pământ la marginea pădurii Casei regale. Ca prin minune, ambii aviatori au scăpat neatinși.” (29 iulie 1930)

„Avionul lui Cociașu sfărâmat: Raidul aviatorului Cociașu spre Extremul Orient a fost întrerupt din cauza unui accident deasupra Indiei. Silit să aterizeze forțat, Cociașu s-a ales cu avionul complet distrus. Aviatorul a scăpat însă nevătămat.” (12 martie 1935)

Raidul București – Bombay: O „plimbare” solitară de 15.000 de kilometri

Eșecul din 1935, relatat de ziarul „Adevĕrul”, nu l-a descurajat pe temerarul aviator. În primăvara anului 1939, Ionel Cociașu realiza o altă mare performanță, notabilă pentru acele vremuri de pionierat: un raid de aproximativ 15.000 de km. de la București la Bombay și retur, realizat cu un avion de turism.

„Cu avionul București-Bombay”
o călătorie legendară de la porțile Orientului până în inima Indiei
realizată la manșa avionului Miles Hawk

Director comercial al societății LARES, Cociașu a profitat de concediul său de iarnă pentru a pleca singur la bordul avionului său „Miles Hawk”. Deși a parcurs distanța în condiții dintre cele mai grele, inginerul a privit totul ca pe o „simplă plimbare”. Peripețiile acestui zbor au fost relatate pe larg în articolul „Cu avionul București - Bombay”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română” (22 martie 1939):

„Autorul acestei isprăvi aviatice pare mirat de insistența noastră de a dezvălui pe larg întâmplările zborului. [...]

— Din totdeauna mi-a plăcut India. A fost pentru mine țara magică spre care mi-am îndreptat toate visurile... Acum câțiva ani am mai fost acolo. Dar numai o parte din drum cu avionul, restul săvârșindu-l cu trenul și vaporul, din pricina unui accident...

— Și nu v-ați descurajat?

Pe fața sa bronzată de soare apare un surâs:

— După cum vezi!... Am plecat la 5 Februarie din București, înconjurat de toată simpatia prietenilor. [...] Aterizez la Eskișehir, pentru a face plinul de benzină. Punctul terminus al zilei este Adana, oraș situat la frontiera Siriei cu Turcia.

Decolez și trec prin câteva din punctele cele mai periculoase ale „plimbării”: munții Taurus și deșertul de pe platoul Taurus. Vârfuri înalte de aproape 4.000 metri le trec pe un frig năpraznic. Când să ajung la Adana, apune soarele și iată-mă silit să aterizez pe întuneric, pe un aeroport rudimentar, fără lumină electrică. [...]

Deodată un automobil își aprinde farurile. Îmi închipui că-mi luminează pista de cărbune. Încep să cobor. Ușor mă apropii de focuri, ating pământul și încep să rulez. Răsuflu ușurat... Dar deodată, avionul cade în bot. Tai repede contactul, cel puțin să nu ia foc. [...] Avionul nu era prea grav avariat, deoarece căzuse pe noroi ca pe o saltea groasă. Elicea însă s-a rupt.

[...] La București însă, marea bunăvoință a d-lui comandor Andrei Popovici, cu concursul d-lui comandor Ionaș de la Buzău și a d-lui Adrian Ionescu [...] și mai ales spiritul de camaraderie al lui Bâzu Cantacuzino, m-au salvat. La bordul avionului său „Fleet”, cu elicea salvatoare, Bâzu a plecat miercuri din București și zburând fără escală a aterizat joi la Adana. La amiază, elicea era montată.

[...] Am trecut deasupra acestui deșert de apă pe o vreme extrem de proastă, pe o ploaie joasă. Am zburat pe întuneric, la zece km. deasupra liniei ferate, pe o distanță de mai bine de 150 km. Când am aterizat la Basra am aflat că aeroportul din Adana anunțase dispariția mea.

Ce se întâmplase? Din pricina unui vânt din coadă, care-mi sporise viteza, am trecut de nori dincolo de Bushir și am aterizat la Lingeh, un aeroport pierdut unde nu se află niciun post de radio. [...] Alarmase toată lumea, crezându-mă rătăcit prin deșert sau înecat în Ocean. I-am telegrafiat imediat ca să-l liniștesc.

Am urmat apoi drumul spre Jivani în Belucistan, Karachi în India. De aici spre Baroda, am traversat delta Indusului și am aterizat cu bine la Bombay. Am stat șase zile la Bombay. [...] Impresionant este contrastul dintre civilizație și starea primitivă a locuitorilor, care se întâlnește la tot pasul. [...] Pe străzile asfaltate, pe care trec în goană automobile de ultimul tip, vezi morți descoperiți duși pe umeri; și amalgamul de mizerie și lux, de strălucire și decadență, atât de specific Orientului, face o impresie extraordinară.

Am plecat apoi spre țară. Voiam să ajung înapoi în patru zile... când la Adana m-am împotmolit literalmente din nou. [...] În șase zile am fost de la Bombay la București. Și... plimbarea s-a sfârșit.

[...] E vremea să plecăm. Totuși, o ultimă întrebare: — Care sunt consecințele frumoasei dv. plimbări?

Inginerul Cociașu zâmbi din nou:

— Consecințele?... Notele de plată, care plouă de pretutindeni pentru preparativele raidului...”

Moștenirea unui cuceritor temerar al cerului

Ionel Cociașu rămâne figura emblematică a aviatorului-inginer pentru care nicio barieră geografică sau tehnică nu a fost de netrecut. Într-o epocă în care recordurile se scriau cu prețul vieții, el a reușit să îmbine precizia matematică cu un curaj nebun, tratând pericolele imense ale cerului drept simple „peripeții de vacanță”. Redescoperindu-i astăzi povestea, omagiem nu doar un record mondial, ci spiritul unei generații care a purtat aripile românești spre orizonturi îndepărtate, cu o eleganță și o modestie rar întâlnite. 

Călătoria continuă: Alte destine memorabile din România Interbelică

Dacă povestea lui Ionel Cociașu v-a purtat cu gândul la curajul și eleganța unei epoci apuse, vă invităm să descoperiți și alte figuri emblematice care au definit spiritul românesc în perioada interbelică. De la geniul științific ignorat, la măiestria muzicală universală sau aristocrația literară, aceste pagini de istorie vă așteaptă să le răsfoiți:

• O prioritate negată: Ștefania Mărăcineanu și drumul ei interzis către Nobel – O incursiune în destinul tragic al femeii care a revoluționat fizica, dar a fost lăsată în umbra istoriei.
• George Enescu: Viața sobră a unui geniu (1936) – Un portret intim al marelui compozitor, surprins în plină maturitate creatoare.
• Irina Burnaia - „Regina văzduhului”: Prima femeie care a survolat Carpații – O altă poveste fascinantă despre curaj la manșă și limite depășite deasupra crestelor muntoase.
• De vorbă cu Prințesa Martha Bibescu: Un interviu interbelic (Palatul Mogoșoaia, 1936) – O întâlnire memorabilă cu una dintre cele mai strălucite minți ale aristocrației europene. 

Continuarea

Tina Eilers (Auguste Fotescu): O vedetă a Berlinului născută în Transilvania

Istoria cinematografiei interbelice ne rezervă uneori surprize incredibile. În timp ce dicționarele de specialitate o descriu pe Tina Eilers ca fiind o actriță germană născută la Brno (5 iunie 1910 – 18 noiembrie 1983), puțini știu că în spatele acestui nume de scenă se afla o româncă: Auguste Fotescu.

Tina Eilers (fotografia din stânga cu autograf în limba română pentru cititorii revistei "Ilustrațiunea Română")

Deși a strălucit în producții berlineze și a jucat alături de mari tenori ai vremii, Tina nu și-a uitat niciodată originile. Dovada cea mai elocventă rămâne interviul emoționant acordat săptămânalului „Ilustrațiunea română” în octombrie 1935.

„Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…”

Iată în continuare textul integral al acestui interviu, care surprinde întâlnirea reporterului român cu actrița, în pretențiosul Berlin interbelic:

“Un cuvânt românesc, într'o țară străină și într'un cerc unde nu găsești nici picior de român, te impresionează, mai mult decât și-ar putea închipui cineva. Ascultam într’un grup de “stele" și “stelișoare" istorioarele gingașe pe care ni le servea, drept aperitiv, grațioasa și frumoasa Marta Eggerth, când, pe neașteptate, un glas cristalin îmi atrase atenția:
- Sunteți din București?
Doi ochi catifelați, vioi și jucăuși, care mă căutau printre prietenele fermecătoarei blondine, mă făcură să cunosc pe compatrioata noastră, Tina Eilers."

„Tina, româncuța noastră"

Numele „Tinei” era deja pe buzele tuturor în epocă; era „româncuța” care reușise să cucerească scenele de comedie ale unui Berlin extrem de exigent. Publicul o cunoștea drept „străina” talentată care strălucise pe ecrane alături de celebrul tenor italian Tino Pattiera, însă puțini avuseseră ocazia să o descopere dincolo de luminile rampei. Deși reputația ei o preceda, reporterul nu o cunoscuse personal până în acea clipă când, din primele cuvinte, artista și-a lăsat masca de vedetă să cadă:

"Din primele cuvinte, Tina pe care o impresionează atât de mult graiul matern, nu și-a putut ascunde nesfârșita bucurie pe care o simte, ori de câte ori vorbește cu cineva din "patrie"…
- Nu am nici o bucurie mai mare și nu mă simt niciodată mai fericită, decât în ziua în care, este drept odată pe an, pășesc pe pământul țării mele, în Transilvania mea, unde mă duc să-mi văd părinții. Aștept întotdeauna ziua plecării cu înfrigurare, și în lungul răstimp, de la an la an, îmi alin dorul, “grăind" românește cu româncuțele care se abat pe aci.
Ne-am împrietenit mai curând decât mi-aș fi putut închipui și strecurându-ne cu voioșia copiilor care se furișează spre locul de joacă am pornit spre locuința compatrioatei mele. Locuința Tinei, ca mai toate locuințele artiștilor, este un mic muzeu de lucruri de artă rânduite cu gust și cu distincție.
- Am auzit că ultimele succese pe care le-ați avut în cinema v-au ispitit și că veți abandona teatrul pentru ecran...
Tina râse cu poftă.
- Bine că n'ați scris așa ceva. Este desigur o născocire. Scena îmi este atât de dragă, încât chiar dacă cinematograful mi-ar oferi o glorie pe care n'am putut-o visa, n'aș putea-o abandona... Dacă am putut divorța de soțul meu, ofițer în armata română, pe o asemenea chestie, rămânând credincioasă scenei, pentru care simt toată atracția și căreia îi consacru dragostea mea, cu atât mai greu mi-ar veni să fac acest sacrificiu pentru cinema."

Tina Eilers în “Ciocolatiera"

Cu privirea luminată de mândrie, Tina a început să depene amintiri despre triumful său de la „Künstlertheater”. Rolul din „Ciocolatiera” nu fusese doar o simplă interpretare, ci o adevărată piatră de hotar, o „mare creație” care îi demonstrase forța artistică într-un mediu extrem de competitiv. Reflectând asupra acestui succes, artista sublinia:

"- Dv, adăogă Tina, vă dați seama că o româncă, în definitiv o “străină", a obținut asemenea succes în comedie, cu destule greutăți... Ultimul rol de succes a fost în “Spiel am Bord" cu Nikolaewa. Chiar astăzi dimineață, mi s'a cerut de la un alt teatru să joc o comedie anume scrisă pentru “genul" meu. Am refuzat oferta, pentru că trebuie să joc într'un film.
- Atunci rezultă că vă împletiți dragostea și arta între teatru și cinema!
- V'am spus destul de clar. Și ecranul îmi oferă destule recompense morale și materiale. Dar obiectivul meu este teatrul, pentru că, oricâte progrese ar face tehnica ecranului, teatrul rămâne teatru, prilej de interpretări pe care numai el ți le poate oferi...
- În țară ați jucat?
- Nu. Doar în copilărie, pe când nu visam că voi deveni artistă. Am făcut conservatorul la Viena, apoi mi-am completat studiile la Berlin. Am fost mereu prinsă de angajamente la teatrele de aici. Dar într'o zi ... voi veni și la București. Poate atunci să pot sta mai mult…”

Destinul de după război

Deși a fost o prezență constantă în filmele germane până în 1944, Tina Eilers a renunțat la cariera de actriță de film după încheierea războiului. A rămas însă în universul celei de-a șaptea arte, lucrând ca „actor de voce” (dublaj) până la sfârșitul vieții.

Filmografie selectivă:

• Die Stimme der Liebe (debut, Vocea iubirii, 1933)
• Ein Kind ist vom Himmel gefallen (1933)
• Eine Nacht in Venedig (O noapte la Veneția, 1934)
• Boccaccio (1936)
• Weißer Flieder (Liliac alb, 1939)
• Was wird hier gespielt? (1940)
• Mein Herz gehört Dir (1944) 

---

Sursa: Articolul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…” – semnat „m.” - publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea română” din 23 octombrie 1935.

Continuarea