Târgul Moșilor: Tiribombe, mititei și alte miracole

Târgul Moșilor nu era doar un simplu eveniment comercial, ci o adevărată instituție a Bucureștiului interbelic. Organizat anual în luna mai, în perioada premergătoare Rusaliilor, târgul își trăgea numele și semnificația din „Sâmbăta Moșilor” – ziua tradițională de pomenire a morților. Astfel, printre tarabe și distracții, bucureștenii veneau să cumpere cele necesare pentru pomeni, într-o împletire unică de sacru și profan.

Organizat pe celebrul „Câmp al Moșilor”, în zona actualului cartier Obor, acest spațiu al bucuriei colective s-a extins și s-a metamorfozat constant odată cu dezvoltarea orașului, devenind martorul a zeci de generații care și-au căutat aici, deopotrivă, amintirile pentru cei plecați și bucuria clipei prezente.

La Moși: Printre mititei, „zăpăceală” și scrâncioburi

Târgul Moșilor era pentru bucureșteni una dintre marile ocazii de distracție, de socializare și, nu în ultimul rând, de afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și târgoveți – dar și burghezi – pentru a colinda vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”, numită adesea „zăpăceală”. Tot aici, copiii își „sglâmboiau ochii în toate părțile” la reprezentațiile lui „Vasilache” sau la diferiții comedianți ce se lăudau cu „renume mondial”. Bâlciul era un univers al tentațiilor: acadele, bigibigele, pandișpane, gogoși, turtă dulce, „mizilic” și alte dulciuri de neuitat, toate acompaniate de iureșul călușeilor, al scrânciobului, al bărcilor, al aeroplanului sau al tiribombelor. Berăriile, cu „mâncăruri și băuturi din cele mai alese” și „programe muzicale”, întregeau tabloul.

Atracții din 1930 în Târgul Moșilor

Pentru culoare, ajutați de notele găsite în presa vremii, nu putem să nu adăugăm la această imagine sugestivă mirosul îmbietor de mititei care:

„...s'au răsfățat și au sfârâit pe grătare, trecând de la roșu la negru, în așteptarea amatorilor de asemenea bunătăți, și de la negru la cenușiu, de colbul ridicat de mulțimea neastâmpărată.”

Și muzica de fundal creată de:

„...o orchestră clasică de primul rang" – două viori și o cobză, zguduite în opintiri balaoacheșe – la „Grădina și restaurantul lui Ilie C. Gâscan, La Mititelul Mare!”. În loc de sârbe, hore, învârtite și „de dor" duioase, amatorii de muzică au putut savura cel mai nou tango: La căsuța albăăă / Îs atâtea fluori la ferești măi!..."

Viața în „tiribombe”: Viteză, hohote și fuste boțite

Jurnalista interbelică Lory Panaitescu-Zătreni surprindea, în articolul „Bâlciul” publicat în revista "Realitatea Ilustrată", numărul din 5 mai 1937, o scenă vie în preajma celor care erau, fără îndoială, cele mai iubite atracții ale târgului. Aceasta nota cu umor tranziția către modernitatea zgomotoasă:

Tiribombă din Târgul Moșilor, 1931

"Au fost înlocuite scrâncioburile și călușeii, care ne-au desfătat copilăria… “Tiribombele" sunt mai iuți. Flăcăii și fetele, aninați de capătul lanțurilor zornăitoare și mobile își chiuie bucuria vitezei:
- Păzea măi!... Uhuhuuu!... Că vine arioplanu!...
Fetele, mai ales, nu s'ar mai da jos. Cu fustele strânse între pulpe, să nu le umfle vântul, s'ar învârti, legănate și asvârlite de flăcăii dinapoi și până noaptea. O femeie își pierde răbdarea:
- Hai Leano, hai… isprăvește că te suciși destul…
- Mai odată, mamă…
- Dă-te jos n’auzi?
- Ci mai lasă-mă, fă mamă, încă o dată, că doar n'o fi foc!...
- Dă-te jos, fir-ai a dracului, că te ciufulesc aici în lume!...
Leana se dă jos, rușinată toată și cam amețită. Flăcăul, unde o vede așa moale, se repede s'o ajute și, strângând-o la sân, o frânge într’un sărut, care o răpune. Bătrâna sare ca o cloșcă mâniată.
- Las-o, n'auzi?... Ce ai măi cu fata mea!
Flăcăul se ferește într’o parte, liberând pe biata Leana care, din ce în ce mai îmbujorată și încă slabă pe picioare, nu știe ce să facă mai întâi: să-și așeze basmaua, să-și întindă fusta boțită sau unde să se ascundă.
- Da' ce-i făcui lele ?
- De ce tragi de ea?...
- Cum să trag de ea..., că nu e iapă...
Se desfac hohote de râs, cu palme trase pe genunchi și pumni veseli în căciuli. Femeia își îndeamnă fata cu câțiva ghionți…
-Las' că te-oi prinde sara pe la ulucile mele, fire-ai al dracului de stricat!
Flăcăul dă din umeri, cu ochii duși în urma Leanei.
- Mai rar ca Leana, mă… Da' păcatele ei cu bântuita asta de măsa…"

Menajeria „cowboy-ului” Dobre: O lume a bizarului

Cu ajutorul reportajului „Prin Moși”, semnat „S.V.” și publicat în revista "Ilustrațiunea Română" (numărul din 3 iunie 1931), pătrundem direct în baraca de la Moși a lui Dobre, un impresar pitoresc, român neaoș, care alegea să se prezinte în fața vizitatorilor într-un "splendid costum de cowboy, cu lampas de piele și manșete brune, ca din talpă de ghiață”. Dincolo de imaginea sa, baraca oferea un spectacol al contrastelor, unde viața și suferința se împleteau în numere de neuitat.

Un acrobat și călușei din Târgul Moșilor, 1930

Iată câteva dintre atracțiile care îi uimeau pe bucureșteni:

Despre ursul menajeriei, reportajul nota: „Mimi e un urs ramolit, bătrân, care abia își mai ridică labele și, la cel mai mic efort, grohăie cu disperare. El poartă de nas un inel, ca negrii din Africa, iar părul lui, din roșcat, a început să bată în galben deschis. De 15 ani dă reprezentații la Moși.”

Jeni, elefantul, era o prezență constantă a zonei: „Jeni, care nu e o baletistă sau vreo atletă, ci e prietenul nostru, elefantul, care venise anul trecut cu un circ în câmpul Moșilor. Numai blândețea și sociabilitatea ei întrec volumul acestei mase pahidermice. Cine știe prin ce meleaguri pline de soare, țărmurile Mediteranei sau prin alt continent, își expune Jeni astăzi grațiile formidabile, dansând pe rumegușul de lemn al arenei.”

Viața din spatele gratiilor avea și ea momentele sale: „Pavilionul cu maimuțe sunt în plină idilă, strângându-se în brațe, fiindcă lângă ele un superb specimen de atlet flirtează cu o artistă.”

Spectacolul continua cu vulturul bătrân: „Un vultur bătrân, care provine din grădina zoologică de la expoziția din 1906. Enorm, aripile lui fâlfâie în gol, plesnind cu ele pe îngrijitori, aproape doborându-i. Reținut cu aripile întinse, ca să fie fotografiat, pare o pasăre răstignită. În altă colivie, zeci de șoricei albi, cu ochii roșii ca de rubine false, își așteaptă numărul.”

Nu lipsea nici latura umană, marcată de suferință: „Un mânz mic, cu picioarele fragile, un mânz de lapte. E îngrijit de un băiat în zdrențe, cu un picior de lemn; printr-o gaură a pantalonului se vede, în dreptul șoldului, armătura de fier rigid a protezei rudimentare. Un leu dintr-un circ i-a zdrobit piciorul, într-o clipă de furie.”

Atracții umane în Târgul Moșilor: „Femeia-vampir”, uriașul Ștefan Goață și „Lionela - femeia-leu”

Ne continuăm vizita prin Târgul Moșilor în compania aceluiași reporter interbelic. Ieșim iară în zgomotul călușeilor de-afară, unde cântă flașnete automate. Trecem pe lângă o roată uriașă de noroc, pe lângă „Gogoșeria Fetelor” și suntem atrași de o gheretă unde o zugrăveală primitivă ne promite să ne arate o femeie-vampir. Vampira are trup de păianjen și cap de femeie. Sfinxul nu e nimic pe lângă ea! Un glas ne îndeamnă:

„Poftiți domnilor, ce e zugrăvit afară, viu și natural înăuntru!”.

Înăuntru, descoperim minunea:

„Un admirabil joc de oglinzi ne înfățișează o ființă într-adevăr îngrozitoare; păianjenul hidos cu cap de femeie. Un lanț. Trupul păianjenului e legat de o bară orizontală. Capul său de femeie atârnă în jos, într-o penibilă atitudine.”

Mai întâlnim în peregrinările noastre și alte „fenomene” care uimeau mulțimea. Dintre ele, se remarca:

„Uriașul Ștefan Goață, omul înalt de 2,28 metri, în greutate de 140 de kilograme, în vârstă de abia 18 ani. Inelul lui s-ar potrivi brățară la o mână de fată. Îmi arată și calapodul făcut special pentru el.”

O altă celebritate a târgului era Lionela, femeia-leu, o prezență care a atras atenția multor curioși și oameni de știință:

„O austriacă, având figura foarte simpatică și surâzătoare, dar care trăiește în patru labe. Are crupa și picioarele arcuite, exact ca picioarele unui leu. Are câte șase, șapte și opt degete la fiecare din membre, dispuse astfel încât talpa are conformația tălpilor de animal. Impresarul ei îmi arată radiografii concludente. Nu are genunchiu articulat și nu poate sta în două picioare.”

Târgul Moșilor a fost, pentru generații întregi, scena pe care viața și bizarul au jucat împreună. Chiar dacă astăzi nu mai auzim flașnetele și nici nu mai zărim „tiribombele” în mișcare, amintirea acelei lumi, cu tot cu farmecul și excentricitățile ei, rămâne o pagină vie și vibrantă a memoriei noastre colective.

O invitație la redescoperire

Vă invit la o incursiune mai amplă în lumea Bucureștiului interbelic, o perioadă a contrastelor fascinante în care eleganța se împletea cu lupta pentru supraviețuire, iar fantasticul se întâlnea cu pragmatismul dur al străzii. Această retrospectivă reunește zece perspective unice asupra societății de atunci, oferind o imagine de ansamblu asupra unei lumi dispărute, dar care continuă să ne captiveze prin poveștile sale: Chipuri, locuri și destine din Bucureștiul de altădată.

Continuarea

Schimbările climatice, o „noutate” de acum un secol

Este însă de-a dreptul uimitor să descoperim că exact aceleași temeri, dublate de o profundă îngrijorare ecologică, măcinau opinia publică și comunitatea științifică încă din perioada interbelică. Departe de a fi o dezbatere exclusivă a secolului XXI, semnele de întrebare privind viitorul planetei se regăseau frecvent în paginile presei de epocă.

Frontispiciul articolului „Dezechilibrul planetei noastre”, publicat în revista „Realitatea Ilustrată” (13 martie 1935).

Un exemplu elocvent în acest sens este articolul intitulat „Dezechilibrul planetei noastre – Schimbarea climei pe pământ”, semnat „I.S.”, și publicat în numărul din 13 martie 1935 al popularei reviste „Realitatea Ilustrată”. Autorul textului surprindea încă de la primele rânduri o atmosferă de incertitudine globală și o ruptură de ritm a naturii, care seamănă izbitor cu semnalele de alarmă de astăzi:

„Trăim o epocă caracterizată prin manifestările cele mai neașteptate și mai contradictorii. S'ar părea că forțele superioare tind să răstoarne actuala ordine a universului. Savanții încep să se îndoiască de fundamentele științei clasice și se pare că pământul nostru a pierdut și el orice simț de ordine și disciplină. Observația stărilor meteorologice și a schimbărilor de climă, pe suprafața planetei noastre, au condus la concluzia că globul nostru e supus unor modificări, care pot avea consecințe neînchipuite.”

Planeta în derivă: Ierni premature la tropice și vară la Polul Sud

Articolul din revista „Realitatea Ilustrată” consemna o serie de fenomene bizare și anomalii meteorologice înregistrate pe tot globul. De la inversări bruște de temperatură și până la perturbări ale marilor curenți oceanici și aerieni, realitatea din teren îi punea în dificultate chiar și pe marii specialiști ai vremii:

„Golfstream-ul și curenții calzi aerieni își schimbă direcția. În regiunea sudică, iarna începe acum mai devreme ca înainte, pe când în ținuturile tropicale se înregistrează zăpezi extraordinare. În țările nordice temperatura se ridică mereu, iar în latitudinile mijlocii se observă o relativă nivelare a temperaturii. Într'un cuvânt, modificarea climei provoacă o schimbare în întreaga natură, schimbare pe care firește, o resimțim și noi oamenii.”

„Uscăciunea neobișnuită, care a domnit vara trecută în cea mai mare parte din emisfera boreală, unii specialiști în meteorologie o explică, afirmând că ar fi un început dintr'o perioadă de 20 de ani secetoși, după care va urma o altă perioadă de 20 de ani umezi.”

„Faptul că anul acesta vremea a fost atât de uscată și caldă a indispus în special pe savanții francezi. Aceștia susțin, nici mai mult nici mai puțin, decât că pământul nostru se usucă încetul cu încetul. E drept că nu ducem lipsă de apă, dar curenții aerieni calzi și-au schimbat direcția și au ajuns acum să împiedice formarea și aglomerarea nourilor de ploaie.”

„Din toate țările lumii ne vin știri alarmante anunțând că, din pricina schimbării de direcție a curenților aerieni calzi, s'au produs schimbări de climă, care au avut efecte neobișnuite.”

„Astfel, la Polul Sud s'a constatat prezența unui val de căldură care după mărturiile indigenilor este unic în analele istoriei. În toiul iernii am avut la Polul Sud un adevărat sezon de vară. Din această cauză, meteorologul de la stația Little-America a cerut informațiuni dacă temperaturile fanteziste, pe care le înregistrează mereu la Polul Sud, sunt reale. Măsurătorile lui au pus în evidență o serie de lucruri interesante și unice în această materie. Astfel, la 22 Mai, termometrul indica 28 de grade peste zero, iar două zile mai târziu, la 24 Mai, temperatura a coborât până la 25 grade sub zero. Apoi, la 29 Mai avem 11 grade de frig și a doua zi 14 grade de căldură, temperatură care s'a urcat în ziua următoare la 20 de grade. Marile stații meteorologice americane se străduiesc acum să descopere o legătură între valul de căldură, nourii și manifestările corespunzătoare din zonele sudice.”

O planetă în suferință: Secetă, praf și epidemii ciudate

Efectele acestui dezechilibru global nu au întârziat să apară sub forma unor crize locale severe, afectând direct economia, agricultura și sănătatea publică din diverse state. 

Stănga: Pădure incendiată din cauza arșiței pe o insulă în perioada interbelică; Dreapta: Vite însetate din cauza secetei

Corespondențele internaționale adunate în paginile revistei conturau un peisaj de-a dreptul apocaliptic pentru acele vremuri, în care fenomenele extreme declanșau reacții în lanț în natură și obligau guvernele să ia măsuri disperate:

„În Franța și în Polonia, căldura și seceta au cauzat pagube incalculabile în agricultură; s'a înregistrat chiar o enormă mortalitate a peștilor, ca urmare a încălzirii excesive a apelor și a diminuării oxigenului din ele. Pe de altă parte, din Belgrad se relatează apariția unor roiuri uriașe de mici țânțari, cari au pricinuit pagube extraordinar de mari în regiunea Dunării și a Vardarului. Într'adevăr, acești țânțari atacă cirezile de vite, turmele de oi și hergheliile de cai, într'o asemenea măsură, încât, în cele din urmă, ministerul agriculturii din guvernul iugoslav s'a văzut nevoit să organizeze un adevărat război împotriva muștelor distrugătoare, pentru a împiedica extensiunea acestui flagel.”

„În Statele Unite ale Americii s'a înregistrat de asemenea o secetă prelungită, agravată prin mari furtuni de praf, de o intensitate cum nu s'au mai văzut de câteva decenii. Aceste intemperii s'au abătut asupra văii atât de fertile a fluviului Mississippi și au pustiit în special statele Dakota și Minnesota. Recolta de grâne a Americii centrale și de vest a fost amenințată de a fi acoperită sub un morman de praf. Orașele New York și Chicago au fost, zile întregi, cufundate într'un soi de ceață gălbuie. Aviatorii susțin că au întâlnit în văzduh nouri imenși de praf, la o înălțime de 500 de metri.”

„Din Anglia ne vine, pe de altă parte, știrea că valul de căldură ar fi provocat acolo o boală curioasă, necunoscută până acum în analele medicinii. Boala, care se manifestă în special printr'o febră intensă, ar fi datorită, zice-se, excesului de praf care există în atmosferă.”

„În Statele Unite ale Americii, an după an, regiunile au devenit tot mai pustii, căldura și uscăciunea transformând pădurile și ogoarele în terenuri aride și neproductive. Un sfert din continentul american suferă astăzi de secetă, iar celelalte state sunt amenințate și ele să fie atinse în curând de același flagel. Numai Europa a fost cruțată până acum de un asemenea dezastru.”

Tehnologia care „strică” vremea: Teoriile conspiraționiste ale bunicilor noștri

La fel ca în zilele noastre, când noile tehnologii sunt adesea privite cu suspiciune și transformate în ținte ale unor ipoteze fanteziste, perioada interbelică a avut propriile sale teorii ale conspirației sau explicații de frontieră. Căutând un vinovat palpabil pentru fenomenele extreme, unii oameni de știință și o bună parte din opinia publică au arătat cu degetul spre o revoluție tehnologică aflată atunci în plin avânt: răspândirea comunicațiilor prin unde radio. Schimbările din atmosferă păreau mult prea mari pentru a nu fi provocate de om:

„Remarcabilă este ipoteza unor cercetători destul de numeroși de altfel, cari susțin că bizarele variații meteorologice din ultimii ani ar fi provocate de perturbările atmosferei prin undele de radio. Acești savanți afirmă că prezența unui număr considerabil de stații de emisiune pe pământ, cari lansează necontenit în atmosferă undele electrice, a reușit în cele din urmă să încarce atmosfera cu o masă apreciabilă de electricitate, care n'a existat niciodată înainte și că acest exces de electricitate e suficient pentru a exercita o înrâurire covârșitoare asupra vremii.

De fapt, s'a putut observa că, odată cu introducerea radiodifuziunii pe o scară mai întinsă, furtunile și dezechilibrul atmosferei au devenit mai frecvente și mai puternice. De asemenea precipitațiunile cu descărcări electrice, grindina și ploile se înmulțesc tot mai mult în ținuturi altădată uscate, pe când la latitudinile noastre se constată în timpul verii o perioadă de uscăciune, care în unele regiuni a dus la adevărata catastrofă. În multe locuri din Anglia, seceta a ajuns la un grad atât de înaintat, încât guvernul britanic s'a adresat inventatorului Marconi, întrebându-l dacă nu cumva căldura și uscăciunea ar fi produse de T.F.F. (n.r. – Telegrafie Fără Fir).”

Dacă ideea că radioul modifică norii stârnea dezbateri aprinse în cabinetul miniștrilor, alte cercuri științifice căutau explicații la o scară mult mai mare, mutând atenția de la tehnologia umană direct către mecanica cerească și stabilitatea cosmică a planetei:

„La o ședință a „Institutului horologic britanic”, s'a comunicat că doi astronomi au ajuns la convingerea că trebuie să existe forțe cosmice, cari încetinesc mișcarea de rotație a pământului. S'au pus în evidență anume perturbațiuni în modul de comportare a planetei noastre. Observațiuni precise au arătat că viteza de rotație a pământului nu e constantă, ci se îndepărtează necontenit de la valoarea ei normală.

Anumite desacorduri, constatate în mecanica cerească, sunt astăzi explicate prin schimbarea iuțelei de rotație a pământului. Măsurători executate cu cele mai sensibile instrumente de măsură au condus la concluzia că planeta noastră nu-și mai „ține pasul” de altădată în spațiul ceresc și că cedează altor planete și corpuri cerești, lăsându-le să i-o ia înainte. S'a stabilit că de la 1925 există o întârziere de 45 de secunde. De aici rezultă, firește, o mică diferență de timp pentru durata zilei astronomice, fapt pe care astronomii trebuie să-l ia în considerație.

Pricinile acestor neregularități în mișcarea de rotație a pământului n'au fost lămurite încă până astăzi. Se pare însă că ele se datoresc influenței lunei, precum și atracției soarelui și a planetelor apropiate. Totodată s'a pus în evidență o oscilație în direcția axei globului, ceea ce are ca urmare o deplasare a polilor, a continentelor și, firește, a climei corespunzătoare.”

Concluziile unui trecut nu foarte îndepărtat: Istoria se repetă?

Lectura acestui articol din „Realitatea Ilustrată” ne demonstrează că anxietatea în fața schimbărilor climatice și tentația de a găsi explicații alternative sau vinovați tehnologici nu sunt produse exclusive ale prezentului. La aproape un secol distanță, ne confruntăm cu aceleași dileme globale, cu aceleași veri toride și fenomene extreme care par să sfideze legile științei clasice.

Articolul interbelic semnat de „I.S.” rămâne o mărturie fascinantă a modului în care umanitatea, aflată în fața capriciilor naturii, pendulează mereu între alarmism, uimire și căutarea unor răspunsuri în stele sau în tehnologia momentului. Concluzia de atunci, deși extrasă dintr-un context al anilor '30, păstrează o valabilitate aproape profetică pentru complexitatea lumii actuale:

„Cu drept cuvânt, se poate spune că savanții încep să nu mai înțeleagă lumea...”

 

Continuarea

Secrete pe strada Sfânta Vineri: Fabricarea „antichităților” în Bucureștiul interbelic

Primii anticari — numiți pe atunci „hârțogari” — au apărut în București încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pionierul breslei a fost Aron Zwiebel, un negustor de mobilă transformat de hazard în „vânzător de cărți vechi”. Până la sfârșitul veacului, concurența devenise deja acerbă, tarabele de scândură ale anticarilor tivind întreg bulevardul dintre Universitate și Calea Victoriei. 

 

Titlul și ilustrația principală a anchetei publicate în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 27 ianuarie 1932

 

Adevărata explozie a acestui comerț s-a produs însă în perioada interbelică. Artera principală a nostalgiei devenise strada Sfânta Vineri, o zonă deopotrivă fascinantă și bizară, „populată cu acele multe, multe magazine de antichități, maghernițe prăfuite ca o perucă Louis al XV-lea, cu interioare bogate în clarobscururi à la Rembrandt și păianjeniș”. 

Afaceri cu parfum de epocă: Anticari cinstiți și maeștri ai falsului

Nu despre adevărații anticari vreau să vă povestesc astăzi. Vă invit să pătrundem în lumea tenebroasă a falsificatorilor de antichități interbelici, ajutați de ancheta „Anticari și antichități: Cum se fabrică antichitățile”, semnată de Paul B. Marian și publicată în numărul din 27 ianuarie 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”. Ne vom începe vizita după ce vom citi avertismentul lansat de reporterul interbelic:

„Sărmani colecționari care vă închipuiți uneori că ați făcut o afacere frumoasă! Fiți siguri că ceea ce ați cumpărat drept un lucru vechi, n-a căpătat cu adevărat o oarecare valoare decât în momentul când a intrat în acest magazin și a suferit o depreciere totală în clipa când îl părăsea, ca sub lovitura unei baghete magice, a vreunei zeițe răutăcioase. Vă închipuiți, credeți oare, că e atât de lesne de găsit, mai ales la noi, atâtea obiecte de artă, atâtea mobile vechi care inundă magazinele de antichități? Puteți să mai credeți că, în ciuda incendiilor, a prafului, a timpului, mai pot exista atâtea lucruri vechi, atâtea mobile vechi, aproape intacte? Gândiți-vă câte magazine de antichități avem și că toate sunt pline de obiecte vechi.”

O vizită interbelică într-un „magazin de antichități”

Să pătrundem așadar, însoțiți de jurnalistul interbelic, într'unul din aceste magazine:

„Când pășesc pragul unui magazin, o muzică ascuțită, tremurătoare, sfioasă, îmi anunță apariția. Doamnele fardate, de altădată (?) se agită binișor în cadrele lor pudrate cu aur. Oglinzi cenușii, cu rame de lac verde, sau năstrușnice chinăzerii (pe care nu chinezii le fac, ci care sunt fabricate la Londra, dacă nu chiar în “atelierul de antichități” al anticarului!), prind cu înfrigurare o rază de soare venită de departe.
Din fundul magazinului, vine negustorul, un evreu bătrân, ieșit parcă dintr-o comedie de Goldoni. Vine bălăbănindu-se spre mine, cu ochii speriați, cu suflul greu. Pare un abate prea mâncăcios, silit să umble după festin. Se ploconește la fiecare vorbă, își agită cheile din buzunar ca un pivnicer și-și freacă mâinile gălbejite de tutun și vreme, satisfăcut probabil că a pus mâna pe un client.
— Cu ce vă putem servi, vă rog, d-le? Ceva stampe v'ar interesa?
Și se și îndreaptă spre scaun, de care stau rezemate cartoane cu stampe ce așteaptă mâna înfrigurată a cumpărătorului, a amatorului care se va lăsa de cele mai deseori înșelat de gălbejeala desenului, trecut drept vechi. Negustorul e destul de vorbăreț și are un întreg vocabular de cuvinte „tehnice”, cu care ar putea lesne ameți mintea amatorului improvizat.
Ceva mai încolo, în umbră — o umbră folositoare negustorului — vitrinele de cristal îngălbenit (gălbejeala e absolut necesară într-un magazin de antichități: e semnul indispensabil de vechime), străjuiesc porțelanurile. Farfurii, asemănătoare celor ale lui Bernard Palissy — de altfel anticarul se jură că sunt adevărate — prezintă pe fondurile lor verzi de câmp primăvăratec, animale și gângănii, prea viu colorate ca să poată fi vechi cu adevărat. Cești de Sèvres, cumpărate direct de la un magazin de porțelanuri, și „vase de China”, „de Japonia”, papagali de porțelan și delicate figurine de Saxa, o lume întreagă, încât pe drept cuvânt, amatorul necunoscător al tuturor tainelor ce se ascund sub aparența acestor lucruri vechi, ar crede că întreaga curte de la Versailles și-a dat întâlnire acolo.” 

Secvențe din viața anticarilor bucureșteni: un negustor de cărți stând la intrarea prăvăliei (stânga) și trecători adunați în fața anticariatului Pach de pe bulevard (dreapta).

Falsuri, trucuri și... „tehnici de marketing”

Dar bine, veți întreba dv., cum se poate ca un tablou lucrat în atelier, uneori chiar de o mână tocmai dibace, să fie dat drept un obiect vechi și vândut uneori pe o sumă destul de respectabilă? Ancheta interbelică ne dezvăluie misterul:

„Într-un colț, câteva pânze răsturnate, un șevalet șchiop. Un pictor al cărui nume nu-l veți întâlni niciodată într-o expoziție personală sau la Salonul Oficial, ia câte una din aceste pânze, o privește, apoi cu un gest resemnat, o pune la loc. La ce bun să încerce să facă tablouri originale, care nu se vor vinde? O interpretare personală a naturii? Un portret? La ce bun, când în josul lui nu poate așterne o iscălitură celebră sau măcar cunoscută?! Și lăsând deoparte toate speranțele artistului — dacă se mai pot numi așa — se așterne pe munca lui cotidiană la care-l folosește anticarul pentru "confecționarea falsurilor". Pentru acest „serviciu” primește un „salariu” foarte modest, pentru care face orice cere stăpânul lui.”

Însă inventivitatea breslei nu se oprea doar la pânzele pictorilor anonimi, ci trecea rapid la prelucrarea brutală a materialelor.

„Există totuși atâtea mijloace ca obiectele fabricate astfel să capete aparența de lucru vechi. De pildă, cu ajutorul zemei de bălegar un lemn nou de tot capătă tonul pe care îl au obiectele învechite și câteva găuri făcute cu alice de pușcă imită perfect găurile făcute de carii și uzura timpului. Iar statuetele, cu ajutorul unei patine, iau de asemenea înfățișarea de statui vechi. Deci, negustorii fabricanți de antichități, ținând seamă că toate aceste trucaje sunt foarte lesne de realizat, pe cât de greu de recunoscut, n'au nici un motiv să renunțe la fabricarea obiectelor de artă veche.”

Pe lângă aceste metode brutale de atelier, adevăratele lovituri financiare aveau nevoie de o punere în scenă mult mai rafinată, bazată pe slăbiciunile psihologice ale clienților.

„O doamnă, doamna M., a inventat un truc: publică în ziare câte un anunț în care spune că, fie din cauza plecării (acesta-i termenul clasic), fie din alte cauze, e silită să vândă toate mobilele, pretinse vechi sau de oarecare preț. Comedia aceasta se reînnoiește în fața oricărui client, care își închipuie că a descoperit în sfârșit „pasărea rară”, când în realitate nu cumpără decât dintr-un simplu magazin camuflat într-un apartament al unei doamne respectabile, care vai! săraca, din cauza crizei, e nevoită să-și vândă mobilele de care „Vă rog să mă credeți, d-le, mă despart cu multă greutate... Mă leagă atâtea amintiri... Dar ce să fac?”...

Într-adevăr, ce să facă altceva mai bun decât să-și vândă niște mobilier fără nicio valoare, dar pe care o patină inteligent aplicată le face să pară vechi, pe un preț destul de simpatic, repetând operația aceasta de câteva ori? Și când trucul nu mai reușește la București, d-na M. se duce în provincie, unde negustorul de antichități îi mobilează, în mod special, o casă veche. Și negoțul continuă...”

Cumpărători de iluzii: Snobismul naiv din saloanele interbelice

Dincolo de ingeniozitatea escrocilor, adevărata vulnerabilitate care hrănea această industrie clandestină se afla chiar în mentalitatea cumpărătorilor din înalta societate.

„Principala cauză a tuturor acestor falsuri rezidă în parte în snobismul naiv al cumpărătorilor. Când o să treacă „mania” aceasta a antichităților, când fiecare se va mulțumi să fie atât de înțelept să-și cumpere o mobilă frumoasă de cutare sau cutare stil, negoțul de antichități va înceta și magazinul de antichități va renunța să mai vândă tablouri și mobile false, drept Rafaeli, Rembranzi sau Madone gotice! Artiștii își vor vinde poate mai curând operele lor, când publicul se va obișnui să ia drept criteriu frumusețea în loc de vechime și nu va fi nevoie să se recurgă la fel de fel de combinații extraordinare, spre a se desface o marfă fără nici o valoare artistică.”

Unui asemenea snob, orice negustor îi poate vinde ușor o piesă de mobilier „autentică” din secolul al XVII-lea sau cel mai banal vas, pe care îl poți găsi oriunde, drept un autentic vas grecesc găsit cu ocazia unor săpături făcute în Elada...

„Vă închipuiți deci, cât de lesne i-a fost unuia din acești negustori de așa-zise „antichități” să-i vândă o bibliotecă oribilă și de prost gust, ca aparținând lui Dimitrie Cantemir. Nu trebuie să mai adaug că posesorul acestei biblioteci pe ale cărei colțuri stăteau sculptate în lemn o Minervă și un Timp — banale și plate sculpturi de duzină — era convins de autenticitate. De altfel, biblioteca nu conținea decât ediții de lux (eroul nostru este foarte bogat), legate în piele de vițel.
Dar, o zi, întâmplarea făcu că, aflându-mă singur în biroul unde trona masiva și ridicola “bibliotecă a lui Cantemir Vodă”, am vrut să răsfoiesc o carte; era netăiată. Am răsfoit încă multe altele: toate erau netăiate. Când se întoarse stăpânul acelei bogate colecții de cărți, mă surprinse stând mirat în fața bibliotecii lui.
— A, spuse el zâmbind, te vei fi mirând că nicio carte de-a mea nu-i tăiată? Prostii, dragă, eu n'am timp să citesc. Biblioteca nu-i pentru mine, e pentru lume! Ce dracu’, doar un om ca mine trebuie să aibă o bibliotecă!
În privința aceasta eram de acord.”

În loc de concluzie: Un avertisment interbelic

Nu putem să ne încheiem periplul interbelic decât cu avertismentul transmis cititorilor (de ieri și de azi) de reporterul interbelic:

„Am găsit de aceea necesar să inițiez pe cititorii acestei reviste în unele secrete ale magazinelor de antichități, pentru a da de gândit celor cari contribuie, prin credulitatea și snobismul lor, a face din acest negoț unul din cele mai bănoase, în dauna adevăratei arte. În genere, chiar în comerț, există o loialitate profesională, care-i constituie baza. Comerțul, sau mai bine zis trucajul antichităților, trebuie socotit aparte; el este dominat de acest principiu: a cumpăra un lucru fals și a-l da drept autentic.”

Iar dacă vreți să aflați povești din lumea adevăraților anticari de altădată, vă invit să citiți articolul: Anticarii Bucureștiului de altădată: Secretele negustoriei cu cărți.

Dacă v-a captivat atmosfera din lumea anticariatelor de altădată și vreți să descoperiți și alte locuri mai puțin știute ale Bucureștiului de altădată, vă invit să explorați două istorii la fel de fascinante:

• „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932)
• Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic 

Continuarea

În lumina rampei interbelice: Destăinuirile actriței Marioara Zimniceanu

Continuăm călătoria în lumea teatrului românesc interbelic. Articolul de azi e dedicat unei alte mari actrițe din perioada interbelică, Marioara Zimniceanu, despre care ziaristul Nicolae Carandino scria că:

„...avea suficientă culoare în joc ca să marcheze un rol pentru o jumătate de secol. Cine a văzut-o în Femeia și paiața, în Patima Roșie, în Madame Sans-Gêne nu o poate uita și anevoie își mai poate închipui alte actrițe în aceleași personaje.“

Începuturile și consacrarea unei mari artiste

Marioara Zimniceanu s-a născut la Zimnicea, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Pasiunea sa pentru teatru se datorează, cel mai probabil, surorii ei: Ecaterina Zimniceanu, actriță la Teatrul Național din București, care juca încă din anii 1905-1906 în piese precum Nevestele vesele din Windsor, una din operele dramatice grele ale lui Shakespeare, în Nepoftitul de Tristan Bernard și în multe altele. (1) 

În 1916, a absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică din București, clasa Ion Livescu, fiind colegă, printre alții, cu Alexandru Critico, Ion Tîlvan, Nicolae Bălţăţeanu.

Despre primii ani în teatru Marioara Zimniceanu mărturisea într-un interviu acordat în anul 1931:

„— Trebuie să mărturisesc că începutul carierei mele n'a fost prea anevoios. Am avut directori de o generoasă superioritate sufletească și intelectuală, ca Rădulescu-Motru, Peretz, care au dat dintru început muncii și devotamentului meu pentru teatru cea mai părintească încurajare. Am debutat în roluri principale. Eram de multă vreme aproape de scenă pentru ca tracul inițial să-mi fie cât mai redus. Greutățile în carieră n'au început decât foarte târziu... Au început în ziua când am avut de apărat un capital de succese și un patrimoniu de drepturi pe această scenă, pe care de zece ani încheiați nu mă mențin decât prin imposibilitatea unei chemări și mândria unei stăruinți ce n'au cunoscut niciun fel de tranzacție.” (3)

Prima recunoaștere a talentului de excepție al Marioarei Zimniceanu o reprezintă primirea mult râvnitului Premiu I de creație acordat de Teatrul Național din București, în anul 1925, pentru rolul Kera Duduca din dramatizarea lui Adrian Maniu și Ion Pillat a romanului Ciocoii vechi și noi scris de Nicolae Filimon. 

Consacrarea a venit o dată cu rolul jucat în stagiunea 1925 - 1926 alături de Aurel Athanasescu în comedia Femeia îndărătnică de Shakespeare. Teatrologul Ioan Massof consemna:

“Marioara Zimniceanu, în rolul Katerinei, cea mai completă realizare feminină din teatrul lui Shakespeare, s-a consacrat ca una dintre cele mai înzestrate artiste dramatice. Trecerea de la scenele în care Katerina e arțăgoasă la cele când se arată animată de un început de blândețe a fost făcută printr-un joc de nuanțe care au atras interpretei aplauze la scenă deschisă”.

Marioara Zimniceanu în trei roluri de excepțíe din piesele: "Femeia și paiața", "Banul n-are miros" și "Femeia îndărătnică"

A urmat o carieră de excepție pe scenele românești. A fost societară a Teatrului Național din București dar a jucat și pe scena altor teatre importante:

„Am găsit totdeauna, ca musafiră a acestei scene primitoare, o ospitalitate și un îndemn, cărora eleganța spirituală a marii artiste le aducea colaborarea cea mai activă de bunăvoință și farmec. M'am simțit pe scena Companiei Bulandra ca în propria mea casă. Și, repet, atmosfera aceasta de bună camaraderie era susținută cu deosebire de dărnicia sufletească a d-nel Lucia Sturdza-Bulandra, mult mai generoasă decât o arată pasiunea ei de mare conducătoare și mult mai afectuoasă decât ar putea-o înfățișa vitejia voinței ei de a birui.” (2)

Profesorul Ion Moraru consemna în volumul memorialistic „Oameni, locuri amintiri…”:

“Mărioara Zimniceanu, actriță la Teatrul Național din București și soră cu Ecaterina, a fost eleva lui Nottara. Când ești eleva lui Nottara și apoi interpretezi roluri, înseamnă că ai stofă. A fost și eleva lui Paul Gusti, unul din marii regizori ai vremii. A fost actriță cu roluri grele, cu palmares încărcat și bogat. A jucat în „Comedia inimii” a lui Caton Teodorescu, în „Învinșii” de Alexandru Chirițescu, în „Plicul” lui Liviu Rebreanu, în „Gaițele” lui Chirițescu și în multe alte roluri celebre.” (1)

Destăinuirile unei mari artiste: Marioara Zimniceanu în paginile „Ilustrațiunii Române”

Pentru a o descoperi pe Maria Zimniceanu dincolo de lumina reflectoarelor, ne întoarcem în timp prin intermediul unui interviu realizat de Tonia H. publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 18 noiembrie 1931:

Marioara Zimniceanu: Roluri, parteneri, critici

Dialogul debutează cu mărturisiri ale artistei privind repertoriul și partenerii de scenă preferați și despre relația ei cu criticii:

„— În afară de Tofana, personagiu cu care v'ați identificat, ce apariție feminină dintr'o piesă originală românească v'a fost dragă?
— Sunt mai multe pe care le consider deopotrivă de bune... Și anume acelea în care am jucat eu, și acelea în care autorii nu mă văd decât pe mine! - glumi d-na Zimniceanu.
— Ce părere aveți despre criticii teatrali?
— Excelentă! Ce urâtă și pustie ar fi viața actorului fără ei! Căci lor le datorăm iluzia micii eternizări în slova tipărită a realizărilor noastre, stinse cu ultima cădere a cortinei.
— Partenerul preferat?
— Este partenerul cel mai potrivit în rolul pe care-l reprezintă; fiindcă numai așa îmi poate da și mie iluzia autosugestionantă că am în adevăr în fața mea pe eroul căruia îi vorbesc, pe care-l iubesc sau îl urăsc.” (3)

Marioara Zimniceanu despre detașarea de scenă

Întrebată despre granița fină dintre ficțiunea personajului și realitatea de zi cu zi, marea actriță mărturisea:

“— Aș vrea să știu dacă cruda și frumoasa Turandot simte aceeași plăcere sadică în fața capetelor ce atârnă spânzurate, fără trup, numai în lumina rampei, sau dacă ea continuă cu aceeași cruzime stranie operație de sacrificare și în viața zilnică? Dar arțăgoasa și încăpățânata Caterina, pentru a fi mai bine în rol și mai elocventă în fapte, nu-și începe repetițiile din vreme cu cei de-acasă? Capriciile le lăsați pe scenă sau împrumută și vieții din încăpățânarea personagiului creat?
— O, nu! Ele trăiesc în mine, prin mine, care nu le servesc decât ca un fel de mediu, atâta vreme cât sunt în cadrul, în lumina, în costumul și în chipul lor. De îndată ce s'a stins ultima lumină la rampă și am ridicat de pe obraz ultima picătură de fard, n'a mai rămas în gestul, în spiritul și în cuvintele mele nimic din personalitatea care a ocupat conștiința mea câteva ceasuri.
— De pactul de înfrățire cu eroinele comediilor lui Shakespeare aici nu vă mai întreb. Totuși insist să aflu de ce aveți această evidentă preferință.
— Personal sunt o binecuvântată a sorții, fiindcă am legat de repertoriul shakespearean cea mai mare parte a carierei mele.” (3)

Fardul, și toaleta, și coafura au secretele lor

Dincolo de text și joc, Marioara Zimniceanu acorda o importanță capitală iluziei vizuale și transformării exterioare a artistului:

„— Arta dv., care merge așa de departe, desigur că e aplicată și tainelor de fard, de coafură și de toaletă când apăreți pe scenă. Sunt indiscretă?
— Nu sunt chiar numai niște simple accesorii aceste trei elemente. În ceea ce mă privește, le atribui o importanță decisivă în realizarea deplină a personagiului interpretat. Teatrul e fără îndoială convenție, dar asta nu înseamnă că poate trăi prin contradicție. Adică: dacă eroina este frumoasă, actrița trebuie să fie în stare a se face frumoasă. Publicul este un zbir care nu admite în această privință niciun fel de aproximație. Dar vedeți, și fardul, și toaleta, și coafura au secretele lor. Oricât de mult țin la cititorii „Ilustrațiunii Române”, sunt taine pe cari nu le pot destăinui.” (3)

Modernism sau conservatorism în teatru

În interviul acordat actrița își definea poziția în fața curentelor existente în lumea teatrului interbelic:

„— Tendința modernă în teatru vă tentează, sau sunteți o conservatoare?
— Dacă prin modernism se înțelege ceea ce mi se pare mie că e această tendință, adică simplificarea mijloacelor de expresie și comunicarea directă cu sufletul spectatorului, fără acel aparat de trucuri (uneori admirabile) care formau arta înaintașilor noștri, atunci sunt o credincioasă hotărâtă a modernismului. Dar dacă prin această etichetă se definește acel chip disperat de dezumanizare a interpretării, prin suprimarea a tot ce e firesc și sincer, atunci sunt o dușmană a modernismului.” (3)

Cortina de final a unei cariere de excepție

Marioara Zimniceanu a fost căsătorită cu jurnalistul Dem. Theodorescu. Ultima referință postbelică găsită: în 1947 a jucat pe scena Teatrului Național din București în rolul Principesei Fedora Romazov din piesa Fedora de Victorien Sardou, în regia lui Soare Z. Soare. În acei ani s-a dedicat teatrului radiofonic. 

Maria Zimniceanu – “remarcabila interpretă a rolurilor shakespeariene” - a murit in anul 1976 (?). (4)

Alte destine fascinante din lumea teatrului interbelic

Dacă povestea Marioarei Zimniceanu v-a purtat cu gândul la farmecul și nostalgia scenei de altădată, vă invităm să descoperiți și alte biografii remarcabile pe care le-am readus la lumină. Citiți despre Jean Yonnel: Copilul din strada Știrbey Vodă care a devenit o legendă a Comediei Franceze, pătrundeți în universul transformărilor uimitoare alături de Al. Mihalescu: Actorul 'cu o mie de fețe' sau lăsați-vă cuceriți de efervescența unui gen unic, descoperind viața actriței Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic.

Surse:

(1) Corina Iordan – volumul memorialistic „Oameni, locuri amintiri… Interviuri cu profesorul Ion Moraru” - Editura Renaissance, București, 2012
(2) Notă din ziarul “Adevĕrul” - numărul din 11 ianuarie 1936
(3) Interviul “D-na Maria Zimniceanu” - autor: Tonia H. - publicat în revista „Ilustrațiunea Română” - numărul din 18 noiembrie 1931
(4) Volumul “Studii și cercetări de istoria artei – Seria teatru, muzică, cinematografie” – Tomul 24, anul 1977

Continuarea

Gara de Nord: Peroane, drame și valize (instantanee interbelice)

Vă invit să facem o incursiune în timp pe peroanele interbelice ale Gării de Nord. De ce tocmai acolo? Pentru că poarta feroviară a Capitalei — amplu modernizată în perioada interbelică — reprezenta prima mare surpriză de care avea parte un provincial sosit în București. 

Impactul vizual și arhitectural al noii gări era atât de puternic, încât mulți trăiau un veritabil șoc cultural la coborârea din vagon. Articolul „Bucureștii de azi – Ancheta unui provincial”, semnat de Alex F. Mihail și publicat în revista Realitatea Ilustrată din 6 mai 1936, consemna plastic această uluire:

„Când am sosit întâi în stație, cu rețelele alea de șine multe și încurcate, cu halele și acoperișurile de fier nesfârșite printre care mă rătăceam, și mai ales când am ieșit prin portalul grandios, cu stâlpii groși cât ai unor copaci de trei sute de ani, mai înalți ca Ateneul, nu știam unde mă aflu. Voi fi greșit gara? - mă întrebam. Poate am adormit în tren și am ajuns prin vreun oraș din străinătate? Auzeam vorbindu-se diferite limbi în jurul meu… dar deslușeam mai mult graiul românesc...”

Ritmul febril al gării: Primadone, tenori și hamali

Vom culege, așadar, câteva instantanee interbelice ajutați de reporterul interbelic Val — autorul articolului „Peroane. Nostalgii. Valize”, publicat în revista Ilustrațiunea Română, numărul din 20 iulie 1932. O vom face în ritmul alert dat de pufăielile enervate ale locomotivelor care gâfâiau nerăbdătoare la peroane, asistând la o veritabilă comedie umană ce se juca printre trenurile gata de plecare. 

Cu ochiul unui cronicar de moravuri, reporterul surprinde spectacolul peronului ca pe o scenă de operă unde fiecare călător își joacă, mai mult sau mai puțin dramatic, propriul rol:

„Întindeți urechea. Recunoașteți ritmul? Iată, chiar aici. Primadona, doamna cu trei copii târâți de braț, ca niște alge când înoți într-un lac; tenorul, domnul, obez ca toți tenorii, probabil și echilibrist căci jonglează cu vreo cinci valize, pachete, băsmăluțe; se interpelează în fugă, cu ochii înainte – spre bagheta cărui dirijor dacă nu hamalul al cărui număr l-au uitat?

(Paranteză: Ați remarcat că întotdeauna un hamal pare un fel de bandit și că întotdeauna în vârtejul specific peroanelor, dispare odată cu valizele încredințate și cu numărul de recunoaștere - ca să-l regăsim, calm și ironic, pe scara vagonului care ne va duce?)”

Călători interbelici consultând tabelul cu mersul trenurilor și o locomotivă cu aburi gata de plecare din Gara de Nord (1932)

Următorul instantaneu este o imagine atemporală parcă, un scenariu de familie identic cu cele pe care le putem întâlni și în zilele de azi pe peroanele aceleiași gări, unde panica de ultim moment transformă o banală plecare în călătorie într-o adevărată furtună domestică:

„— Mitică? Îl vezi, Mitică?
— Nu e, Sofico... 143! 143!
— Trebuie să plec singură cu copiii! Întotdeauna mă zăpăcești; o viață întreagă m-ai încurcat... Nici cafeaua n-am apucat s-o beau... 145!
— Așa? Poftim că mă întorc! Pleacă singură! Bun voiaj! Dar să știi că nici nu mai vin! Merci de petrecere!
— Blestemată clipa când te-am luat! Mamă!
— Sofico, nu mă face de râs! Lasă-mă, Sofico! 143!
— 145!
— Ei, na, poftim! Du-te cu 145 al dumitale!
Și domnul trântește valizele și dă să se întoarcă. Copiii urlă, doamna are o criză de nervi... ...pe când, calm și ironic, hamalul 144 aștepta pe scara vagonului de clasa a II-a: București-Predeal-Brașov...”

Cine mai aude astăzi șuieratul unei locomotive sau cine mai observă, pe peron, oamenii care se cred datori — aidoma scenelor pe care le-au văzut la cinema — să fluture pătimaș batistele și să plângă? Aceasta este o caracteristică tragică a gării: o imensă și brutală asemănare cu viața, surprinsă în momentele ei cele mai diverse în care dramele se consumă la un pas de nepăsarea celor din jur:

„Plecări, sosiri, regăsiri, bucurii, dureri, sărutări, fluturări de batiste, lacrimi, râsete - nașteri, morți... Și peste tot, marea tragedie a vieții: indiferența.

Tânărul de care m-am izbit se despărțise de logodnica sa. Suspine i se ridicau din gâtlej, reținute de rușine și solitudine. Eu l-am izbit cu valiza.

Iată, dumnealor s-au regăsit după luni de despărțire. În ochii lui lucește bucuria ca o stea de primăvară. Dar doamnei din fața mea îi pare atât de rău că pleacă spre tărâmuri de durere...”

Clasa a III-a: O insulă de calm în furtuna gării

În contrast izbitor cu graba burgheză a călătorilor de la clasele superioare, clasa a III-a oferea o cu totul altă filozofie a călătoriei. În trepidația continuă dată de pufăiela locomotivelor cu aburi, exista pe peronul gării, chiar lângă restaurantul clasei a III-a, un loc unde oamenii stau calmi ca havaienii și hindușii. Acolo se aduna adevărata aglo­me­rație a călătorilor, oameni ai pământului pentru care timpul avea cu totul alte dimensiuni:

„Liniștiți, așezați pe pietre, cu desaga între genunchi, cu ochii calmi, lasă vremea să treacă în așteptarea trenului care va veni peste ore sau chiar zile întregi...

Iată, o mamă întinde un sân plin copilului care începuse să plângă, iar acum surâde. Un bătrân răsucește țigarea cu degetele de chihlimbar. Sunt câțiva care dorm. Oamenii aceștia nu se agită; sunt calmi.
— O să vie vremea, o să vie trenul...
Ce grabă i-ar împinge? Au venit cu trei zile înainte, cu mămăliga și brânza, și acum așteaptă. Spuneți-le că sunt oameni cari vin numai cu un sfert de oră înaintea plecării; vor râde ca de niște nebuni când le vor vedea agitația. Ei așteaptă...”

Peroanele Gării de Nord: Pericole și intrigi ascunse

Gara de Nord. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte soseau necontenit provincialii, iar pe peroanele aglomerate se dădea (și se mai dă...), nevăzut, asaltul. Mulțimea devenea fundalul perfect pentru micii escroci, hoții de buzunare sau agenții vigilenți ai poliției, care transformau peronul într-o scenă demnă de romanele polițiste:

„Doamna elegantă merge către Pullman, bălăngănind sacoșa. Un domn și mai elegant o urmează. Și un domn și mai elegant îl urmează pe acesta. Domnul elegant vrea să fure geanta doamnei. Iar domnul și mai elegant e agent secret...”

Însă furturile de genți nu erau singurele capcane întinse călătorilor naivi abia coborâți din vagoane; de cele mai multe ori, mirajul Capitalei venea la pachet cu ispite mult mai periculoase, orchestrate de personajele dubioase din Cartierul Grivița:

„Iat-o pe „Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron: 

— N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.
Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.

— Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…
Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe strada Atelierului. Alături e o bodegă și stăpânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara.” (Ilustrațiunea Română, 21 iunie 1933)

Dar asta este o cu totul altă poveste: citește continuarea aici: „Vestalele” din Cartierul Grivița.

În ciuda acestor mici drame, capcane și destine intersectate pentru câteva clipe, viața gării își urmează cursul mecanic și implacabil, topind zgomotul și agitația umană în ritmul greu al fiarelor de fier:

„Omizi negre pleacă încet, urnindu-se greu. Furnici mici mișună agitate, indiferente pentru ceilalți. Ritual de rumbă al locomotivelor regizează baletul fantastic al gării.
Dureri, bucurii... 

Despărțiri, regăsiri... 

Nașteri, morți...
Atenție! Semaforul a ridicat brațul...”

Dacă v-a captivat atmosfera secretă din jurul Gării de Nord și vreți să descoperiți și alte locuri mai puțín știute ale Bucureștiului de altădată, vă invit să explorați două istorii la fel de fascinante:

• „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932)
• Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic 

 

Continuarea

Satul transilvănean interbelic: O nuntă tradițională în Paloș (1930)

Vă invit să vizităm împreună “un colț din țara noastră pe care puțină lume a avut prilejul să-l viziteze. Unul dintre colțurile pitorești, izolate de frământările superficiale ale modernismului, care își trăiesc viața lor simplă, naturală, dăinuitoare de veacuri.”

Locul în care ne invită să mergem reporterul interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată” în articolul “O nuntă în Paloș, județul Târnava” publicat în numărul din 7 august 1930: satul Paloș (mai demult Palăș, în dialectul săsesc Kenengderf, în germană Königsdorf - în traducere "Sat crâiesc", în maghiară Pálos - sat din comuna Cața, județul Brașov):

Continuarea

Cum s-a născut „Mica Buclă”: Povestea primului Tur Ciclist al României (1934)

Inspirată de succesul răsunător al Turului Franței, publicația lunară „Revista Automobila” a organizat în luna august 1910 prima ediție a „Circuitului Munteniei”. La această competiție de pionierat au luat startul 12 rutieri, pe un traseu dificil de aproximativ 300 de kilometri care lega Bucureștiul de Sinaia, Târgoviște și Butimanu, cu sosire tot în Capitală. Din păcate, după doar trei ediții, cursa s-a stins, lăsând ciclismul românesc fără o competiție de anvergură pentru următorii ani.

În stânga: un grup de concurenți plecând la antrenament în jurul Capitalei, echipați pentru „marea aventură”. În dreapta: harta oficială detaliată a celor șapte etape.

Abia în vara anului 1934, dorința de a avea o mare competiție națională a prins viață în România, impulsionată de amploarea uriașă pe care o luase Turul Franței. Vâlva din jurul „Marii Bucle” trecea granițele, iar fenomenul este descris excelent în articolul „Turul Ciclist al României”, semnat de Gh. T. și publicat în revista „Ilustrațiunea Română” (8 august 1934). Autorul explica miza organizării unei astfel de curse prin prisma „psihozei speciale” din Occident, unde Franța număra peste 4,5 milioane de cicliști (o bicicletă la opt locuitori), iar ziarele, radioul și marii sponsori transformau competiția într-un spectacol total, menit să ofere un exemplu de rezistență și popularitate pentru toate sporturile. Atmosfera de acolo era de-a dreptul hipnotizantă:

„În cele treizeci de zile ale lunii, Franța trăiește într'o stare anormală. Activitatea de toate zilele nu e, negreșit, întreruptă; viața își deapană mosoarele. Dar într'un fel de hipnoză, în mod automat, lipsit de orice atenție. Căci privirile și gândurile tuturor urmăresc pe cei optzeci de alergători, punctele pierdute pe șoselele și munții Franței.

Ziarele trăiesc și ele patru săptămâni anormale. Nu vorbim de cele de specialitate. Toate celelalte au două pagini întregi special consacrate „evenimentului”. Se angajează redactori, cei cu nume în ciclism sunt obiect de licitație, mașini și camioane urmăresc „caravana”, posturile de radio își întrerup programul din sfert în sfert de ceas, pentru a ține în curent treizeci și cinci de milioane de oameni cu fiecare fază a alergării.

Și alergătorii! Ce persoane luminate de actualitatea celebrității! Cel mai mic gest e comentat, fiecare cuvânt e reprodus. Și nici un erou n'a fost sărbătorit cu entuziasmul cu care este primit, în ultima zi, în Parc des Princes, la Paris, învingătorul, purtătorul faimosului tricou-galben!”

Un start istoric în Piața Teatrului Național: S-a născut Turul României 

În acest context, prezentarea modelului occidental a avut o intenție bine determinată: aceea de a face o introducere Circuitului ciclist al României. Începând de duminică, 5 august 1934, istoria sportului românesc s-a îmbogățit cu o competiție ciclistă de mare anvergură. În 1934 însă realitățile din teren erau complet diferite de cele din Franța, după cum sublinia reporterul interbelic:

„Ciclismul, la noi, a fost și este încă un sport oropsit. Își desfășoară competițiunile la ore inabordabile de marele public — 5 dimineața — pe parcursuri și mai inabordabile — șosele naționale — cu plecările, în cel mai bun caz, de la „capul podului” — în zile de sărbătoare, când tot spectatorul se rezervă pentru alte sporturi ceva mai organizate. Un accident binevenit a fost crearea velodromului de pe șoseaua Ștefan cel Mare, dar, în urma falimentului organizatorilor motocicliști, reuniunile au fost abandonate. Iată de ce această probă — cea mai mare din câte s'au organizat până acum — este binevenită.”

Startul festiv s-a dat în Piața Teatrului Național din București, în fața unei asistențe numeroase, atrasă de ineditul spectacolului. Concurenți numeroși, ziariști și organizatori au pornit apoi entuziasmați în această nouă aventură, startul tehnic al primei etape fiind lansat pe Șoseaua Kiseleff. Publicațiile vremii, precum „Realitatea Ilustrată” în numărul publicat în 12 august 1934, imortalizau deja evenimentul prin instantanee de colecție. 

Instantanee de la startul istoric din 5 august 1934, publicate în „Realitatea Ilustrată” (12 august 1934)

Prin această inițiativă temerară, România devenea a șasea țară din lume care organizează un Tur Ciclist Național pentru amatori, după Belgia (1906), Olanda (1909), Bulgaria (1924), Ungaria (1925) și Polonia (1928).

Traseul și etapele primei ediții și... starea drumurilor din România în 1934

Traseul oficial al primei ediții, riguros desenat de Secția Turistică a Federației Române de Ciclism, însumă o distanță totală de 1.026 de kilometri, împărțiți în șapte etape solicitante. Configurația aleasă dădea formă unui „circuit mai mult central, decât periferic”, ocolind regiuni precum Transilvania de Vest, Moldova de Nord sau Dobrogea, dar legând provinciile istorice prin treceri spectaculoase peste munți.

Legenda hărții din epocă ne oferă o radiografie fidelă a infrastructurii rutiere din acei ani. Organizatorii au atașat un tabel realist privind „Calitatea șoselei”, avertizând concurenții asupra obstacolelor din teren. Deși litera A desemna Asfaltul, acesta lipsea cu desăvârșire de pe traseu, fiind un lux rarisim în epocă; în schimb, drumurile naționale erau dominate de praf, piatră și sectoare marcate clar cu G (Gropi) sau FR (Drum rău).

Desfășurarea oficială a etapelor s-a prezentat astfel:

Etapa I: București ➔ Buzău (132 km)

• Traseu: București ➔ Ploiești ➔ Mizil ➔ Buzău.
• Starea drumului: Harta indică M (Drum mijlociu) între Ploiești și Mizil, apoi R (Drum relativ bun) spre Buzău.

Etapa II: Buzău ➔ Brăila (111 km)

• Traseu: Buzău ➔ Râmnicu Sărat ➔ Brăila (cu mențiunea că traseul trece foarte aproape sau prin Galați).
• Starea drumului: Predomină indicativul B (Drum bun) până la R. Sărat, urmat de R (Drum relativ bun) spre Brăila.

Etapa III: Brăila ➔ Bacău (179 km)

• Traseu: Brăila ➔ Tecuci ➔ Adjud ➔ Bacău.
• Starea drumului: O etapă lungă, marcată aproape în totalitate cu B (Drum bun).

Etapa IV: Bacău ➔ Brașov (180 km)

• Traseu: Bacău ➔ Onești ➔ Pasul Oituz ➔ Brețcu ➔ Târgu Secuiesc ➔ Ozun ➔ Brașov.
• Starea drumului: Cea mai grea etapă de munte. Harta avertizează clar că după Onești drumul devine FR (Drum rău), urmează serpentinele din Pasul Oituz, iar între Târgu Secuiesc și Ozun apar marcajele G (Gropi) și din nou FR.

Etapa V: Brașov ➔ Sibiu (142 km)

• Traseu: Brașov ➔ Făgăraș ➔ Arpaș ➔ Avrig ➔ Sibiu.
• Starea drumului: Alternanță de drum bun (B) cu porțiuni de drum rău (FR) în zona Făgăraș - Avrig, fiind desenate și mici serpentine.

Etapa VI: Sibiu ➔ Pitești (171 km)

• Traseu: Sibiu ➔ Tălmaciu ➔ Turnu Roșu (Valea Oltului / R. Vadului) ➔ Călimănești ➔ Râmnicu Vâlcea ➔ Curtea de Argeș ➔ Pitești.
• Starea drumului: Trecerea Carpaților prin Defileul Oltului. Deși traseul șerpuia strâns, drumul era marcat surprinzător cu B (Drum bun) pe porțiunea Vâlcea - Curtea de Argeș - Pitești.

Etapa VII: Pitești ➔ București (111 km)

• Traseu: Pitești ➔ Găești ➔ București (Sosire).
• Starea drumului: Marcat cu R (Drum relativ bun) la ieșirea din Pitești, devenind apoi drum drept până în Capitală.

 

Această legendară primă ediție din 1934, cu cei 1.026 km înfruntați pe biciclete rigide și drumuri nemiloase, avea să fie marcată de un succes internațional de răsunet, fiind câștigată la individual de bulgarul Marin Nicolov, în timp ce trofeul pe echipe a revenit tot Bulgariei.

O previziune împlinită: Moștenirea „Micii Bucle”

Dincolo de victoria oaspeților din Bulgaria, ecoul primei ediții a depășit cu mult granițele sportului cu pedale din acele vremuri. Orașele de provincie au primit concurenții cu primiri triumfale, cazări festive și banchete, transformând cursa într-o adevărată sărbătoare națională. Intuiția reporterilor vremii avea să se dovedească de o acuratețe istorică remarcabilă, Gh. T. încheindu-și cronica din „Ilustrațiunea Română” cu o frază memorabilă:

„Dar, indiferent de rezultat, ceea ce interesează este inițiativa, punerea pe picioare a unei probe care, presimțim, va deveni cea mai cu răsunet în sportul românesc. Este destul pentru primul an!”

Privind retrospectiv, această previziune s-a transformat într-o frumoasă realitate istorică. Devenit cunoscut sub numele de Turul României, acest proiect de pionierat a crescut de la an la an, fiind astăzi cea mai importantă cursă de ciclism pe șosea din țară. Bilanțul celor 57 de ediții desfășurate până acum vorbește de la sine despre amploarea fenomenului: de-a lungul timpului, competiția a adunat nu mai puțin de 71.633,3 km parcurși în 504 etape și 17 prologuri, la startul cărora s-au aliniat, de-a lungul generațiilor, 4.012 sportivi. Ceea ce a început ca o aventură temerară prin praful și gropile anului 1934 a rămas, până în zilele noastre, competiția de căpătâi a ciclismului românesc. 

Continuarea