În numărul din 25 martie 1936 al revistei „Realitatea Ilustrată”, prin articolul intitulat „George Enescu – Viața sobră a unui geniu”, publicistul Ioan Massoff ne oferă șansa de a arunca o privire în universul intim al celui mai mare muzician român.
Relatând o întâlnire petrecută “cu un deceniu în urmă”, în jurul anului 1926, Massoff descrie cu o uimire aproape pioasă cum „necesitățile profesionale” l-au condus nu spre un palat somptuos, ci către modestul Hotel Bratu din Calea Griviței. Acolo, la ora opt și jumătate dimineața, jurnalistul avea să descopere un Enescu surprinzător de matinal și de o simplitate dezarmantă, demontând orice prejudecată despre stilul de viață al marilor artiști. Întâlnirea, marcată de timiditatea „groaznică” a autorului în fața robustului dar blândului Maestru, o mărturie autentică despre modestia legendară care l-a însoțit întreaga viață pe genialul George Enescu.
Între un frac pătat de sacâz și un Stradivarius: Lecția de modestie a lui Enescu
Dincolo de luminile marilor scene europene, George Enescu își trăia geniul într-o simplitate care îi uimea până și pe cei mai apropiați admiratori. Departe de luxul epocii, maestrul alegea proximitatea Gării de Nord și căldura unei camere de hotel modeste, unde valorile materiale păleau în fața pasiunii pentru muzică. Ioan Massoff redă cu o emoție vibrantă tabloul acestei întâlniri memorabile:
„Peste o ora, mă aflam în cuprinsul unei sobre camere de hotel, de clasa a doua. Un om robust ca înfățișare, puțin aplecat și cu un păr negru bogat care-i cădea peste frunte, s'a ridicat aproape respectuos înaintea puținătății mele și cu voce, oarecum timidă, m'a întrebat ce doresc. Timiditatea mea, peste care s'a suprapus cea a omului genial din fața mea, a luat o formă, aș putea spune, groaznică.
Gheața emoției s'a spart însă repede și stând pe marginea unui scaun, ros de ani, George Enescu s'a supus, cu docilitate, întrebărilor mele. Mi-a vorbit ca un filosof antic, debarasat de orice prejudecăți, preocupat de arta sa, dar sensibil la durerile omenești. Enescu nu e numai un mare muzician, dar și un adânc gânditor.
Pe buze îmi stăruia întrebarea:
- De ce locuiți la Hotelul Bratu?
Răspunsul a fost simplu:
- Pentru că e aproape de Gară și trenurile pleacă la noi de dimineață. Și-apoi, toată lumea mă cunoaște aici; sunt de-al casei...
Și cum Enescu se pregătea să plece, pentru o serie de concerte în provincie, a prins să scuture un frac, cam mototolit și pătat cu sacâz de vioară. Pe urmă, cu gesturi domoale, a luat vioara, pe care a culcat-o, frumușel, într'o cutie-cosciug. I-am cerut voie să văd vioara:
- E un Stradivarius, am cumpărat-o pentru 15.000 de mărci, jumătate din sumă plătind-o cu ajutorul unei colecte, făcută din inițiativa lui Spiru Haret, printre elevii școalelor primare. Au contribuit 90.000 de copilași.”
Un mentor cu suflet de copil: George Enescu și vocația bunătății
Dincolo de partiturile sale complexe și de aplauzele de pe marile scene ale lumii, George Enescu a purtat mereu o afecțiune profundă pentru cei mai tineri dintre spectatori. Ioan Massoff evocă în rândurile următoare această „pornire lăuntrică” a Maestrului de a se dărui, necondiționat, viitorului:
„Nu știu dacă poate fi vorba de recunoștință, sau de o pornire lăuntrică. Maestrul Enescu însă e un mare iubitor de copii. A și fost profesorul unor precocități (Yehudi Menuhin și alții).
Odată mă aflam într'un oraș din Oltenia și Enescu a făcut o repetiție generală a concertului, cu intrare gratuită pentru copii. Maestrul a cântat exclusiv pentru o sală plină de ascultători, dintre care niciunul nu trecea de șaptesprezece ani.”
Recunoașterea breslei: Când „Bulibașa” viorii a înmărmurit Craiova
Poate nicio altă scenă nu descrie mai bine forța copleșitoare a geniului enescian decât impactul pe care muzica sa îl avea asupra lăutarilor de meserie. La Craiova, barierele dintre muzica academică și cea populară s'au prăbușit sub greutatea emoției pure:
„La Craiova, am asistat la un fel de isterie colectivă, stârnită cu prilejul unui concert al lui Enescu. Componenții unui taraf de lăutari se aflau la galerie. În timpul executării unei bucăți, șeful tarafului a început să plângă; la început încet, pe urmă în hohote. Ceilalți l-au imitat și până la sfârșit, lăutarii și-au spart viorile pe motiv că „după ce l-au ascultat pe Enescu, ei se lasă de meserie.”
La ieșire, au așteptat pe Maestru, s'au repezit să-i sărute mâna și au proclamat: „Nu ești mata bulibașa al nostru?”
De la „Poema Română” la „Oedip”: Momentul în care gândul devine sunet
Pentru un compozitor, punctul culminant al existenței este clipa fragilă în care partitura prinde viață sub bagheta altora. George Enescu păstra în suflet, ca pe o icoană a tinereții sale, amintirea Parisului:
„Într'o zi, l-am întrebat pe maestrul Enescu când a trăit cel mai impresionant moment al vieții sale. Și mi-a răspuns:
- Desigur că cel mai emoționant moment din viața mea a fost când, pitit într'un colț al foyerului de la „Chatelet” — n'aveam decât 16 ani — auzeam cum orchestra Colonne descifra „Poema română”. Emoția mea n'a fost atât de mare la executare, ca în momentul când îmi dădeam seama că alți oameni caută să descifreze gândul meu.
Desigur că întrebat astăzi, când a trăit momentul cel mai impresionant al vieții, George Enescu ar răspunde că de curând, când i s'a executat „Oedip” la Opera Mare din Paris, ceea ce i-a adus consacrarea întregii lumi artistice.”
Între forța credinței și noblețea spiritului: Enescu, omul de dincolo de partitură
Dincolo de geniul muzical, George Enescu a fost un spirit profund ancorat în valori care depășeau granițele scenei. Pentru el, succesul nu era un motiv de orgoliu, ci o platformă pentru a recunoaște efortul celorlalți:
„George Enescu e un drept credincios.
- Cel care crede orbește ca mine — mi-a spus Maestrul — se acumulează cu puteri necunoscute. «Crede și vei strămuta munții» nu sunt vorbe goale.”
„După un concert dat într'un oraș de provincie, Maestrul, împreună cu nedespărțitul său impresar, Cohen, care se pricepe să-l dădăcească, m'au invitat la un restaurant. Șeful micii orchestre, un rom îndrăzneț, cum l-a observat pe Enescu, s'a gândit să cânte o bucată pe care o executase, în aceeași seară, în cuprinsul programului de concert, maestrul. Cum ar spune Caragiale, era un fel de chestie: „la vivat concurența.” Enescu a ascultat cu atenție cântarea oacheșului executant, l-a chemat și l-a felicitat...”
Vă invit să descoperiți și alte interviuri și portrete de excepție din România Interbelică:
- Irina Burnaia - 'Regina văzduhului': Prima femeie care a survolat Carpații
- De vorbă cu Prințesa Martha Bibescu: Un interviu interbelic la Palatul Mogoșoaia (1936)
- Al. Mihalescu: Povestea actorului „cu o mie de fețe”
- Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă
Sursa: Articolul „George Enescu – Viața sobră a unui geniu”, semnat de Ioan Massoff, publicat în revista Realitatea Ilustrată (25 martie 1936).
0 Comentarii