Al. Mihalescu: Actorul 'cu o mie de fețe'

Alexandru Mihalescu (Al. Mihalescu, Alexandre Mihalesco, n. 1883, București - d. 1974, Paris), actorul “cu o mie de fețe”, după cum a fost caracterizat de regizorul Ion Cantacuzino,  a ales vocația artistică în detrimentul dreptului, absolvind Conservatorul de Muzică și Declamație din București. Debutul său oficial a avut loc în 1905 la Teatrul Național, fiind susținut de mari maeștri ai vremii, precum Constantin I. Nottara și Alexandru Davila. (1)

Spirit vizionar, Mihalescu nu s-a limitat doar la jocul scenic. A activat ca profesor la Conservator, dar a deschis și o școală privată unde a impus o metodă modernă de predare, axată pe fragmente de proză în locul recitării tradiționale de versuri. De asemenea, a jucat un rol esențial în zona administrativă a teatrului, punând bazele unor instituții emblematice precum Asociația Dramatică Excelsior sau Teatrul Mic (înființat împreună cu Elvira Popescu și Ion Iancovescu). În ciuda succesului și a influenței sale asupra unor elevi de elită, actorul a ales calea exilului în 1923, muntându-se în Franța din cauza nemulțumirilor față de sistemul teatral autohton. (3)

Un interviu acordat de actorul Al. Mihalescu (1929)

Într-un inteviu acordat în 1929, “în cabina d-sale de la Théâtre de Paris”, reporterului H. Doru. al revistei Realitatea Ilustrată, Al. Mihalescu își dezvăluia dezamăgirile și motivele autoexilării în capitala Franței:

“D. Mihalescu zâmbește semnificativ. Însă un văl de tristețe îi întunecă ochii. Cu privirea în oglindă, în timp ce-și făcea machiajul pentru rolul ce-l deține în piesa „Marius”, care obține un mare succes pe scena sus menționatului teatru, d. Mihalescu scoate un suspin. Am în fața mea pe un artist care a bătut 2 recorduri: a fost actorul cel mai înjurat de presa românească timp de 20 de ani, în care timp a jucat pe scenele din Capitală, și apoi a fost dat afară de toate teatrele din București, socotindu-l ca lipsit de talent și fără simț artistic.

- Ca să afli totul despre mine, îmi vei permite să încep cu ultimul timp petrecut în țară. Era în iunie 1923; jucasem «Patima Roșie» la Paris cu Elvira Popescu, Iancovescu, Storin și Nutzi Sănescu și, reîntors în țară, m-am găsit pe străzile Bucureștiului la începutul stagiunei, așteptând un angajament care întârzia să vie. În sfârșit, d-na Marioara Voiculescu mi-a cerut să-i dau o mână de ajutor ca regisor la spectacolul d-sale «Iudith» de Bernstein, unde juca alături de Storin în teatrul «Carol cel Mare». Terminând aceasta, situația dinainte reveni. Așteptam, așteptam zadarnic. Ce puteam face? Mi-am luat frumos bagajele și am plecat la Paris. La plecare, Scarlat Froda, care era profesor la cursul meu de teatru, mi-a spus: 

- Boierule, ai să reușești la Paris, pentru că prea s-au purtat prost cu d-ta aici.

- Ajuns la Paris, după 4 luni jucam la teatrul «L'Oeuvre» rolul lui Engstany din «Strigoii» lui Ibsen, punând și piesa în scenă. După acest debut, directorul m-a reținut ca actor și «metteur en scène». În stagiunea următoare mi-am reînceput activitatea cu rolul lui Kroftz din «Profesiunea d-nei Warren» a lui Shaw, alături de marea artistă Suzanne Després. Pentru ca să spulber toate calomniile, deoarece mi s-a contestat faptul că aveam roluri importante, spunându-se în țară, prin culise, că interpretez roluri de servitor, îți citez câțiva români cari m-au văzut jucând: d. V. Eftimiu, d-na Macri Eftimiu, Tantzi Barozzi, iar anul trecut d-na Micaela Costescu.

- Sunt de 6 ani la Paris și în tot acest timp mi s-a oferit o singură dată să joc în țară, de către Fotino și Tantzi Barozzi, cărora le sunt foarte recunoscător. Bineînțeles că am primit cu multă plăcere această propunere și am venit în țară. Din nenorocire pentru ei și pentru mine, n-am avut succes. Am fost primit cu «târnăcoape», am fost făcut cu ou și cu oțet de anumite gazete și de aceea am fugit mâncând pământul. Afară de această ofertă, n-am primit niciun fel de propunere până astăzi, 6 Noiembrie 1929.

Al. Mihalescu pe scenă alături de Elvira Popescu
(în revista "Cinӕdia", nr. din 2 noiembrie 1938)

- Vă gândiți să vă reîntoarceți în țară? 
- Dacă vreun camarad francez va face un turneu la noi, probabil că voi veni și eu, fiindcă mi-e tare dor de țară și zilnic mă gândesc la ea.

Foarte mișcat, „Boier Mieluș”, cu ochii lăcrămați, îmi arată o icoană românească sub care e lipită o bandă tricoloră. Privirea îi rămase pironită timp de câteva minute pe ea și nu îndrăzneam să-l deștept din nostalgia sa. Apoi, cu un gest nervos, lăsă icoană din mână și, scoțând un oftat, îmi spuse:
- Ca să termin, uite și o adresă a ministerului artelor, oblăduitorul propagandei românești în Apus, prin care îmi răspunde că nu poate oferi nicio subvenție propagandei ce o fac... 
Și „Boier Mieluș” adăugă: …fiindcă ungurii dorm... adânc.

- În ceea ce privește activitatea mea teatrală aici: am jucat și pus în scenă tot repertoriul lui Ibsen: «Strigoii», «Rața sălbatică», etc. La Bruxelles am pus în scenă «Cei doi gemeni», «Revizorul» lui Gogol. Revenit la Paris, am pus în scenă la teatrul «L'Oeuvre», «La jeune fille de la Popotte», etc.”

- Dar în ce privește activitatea dv. pe tărâmul cinematografic? 
- Am turnat o comedie cu Tramel, apoi în «Minuit, Place Pigalle», «L'Argent» a lui L'Herbier, «Jeanne d'Arc» a lui Carl Dreyer cu d-ra Falconetti. Am turnat apoi în «Fécondité», «Cocktail Bar» și ultimul film «Nuits des Princes» a lui Marcel L'Herbier. În acest film interpretam rolul lui Ștefan (poetul).

O bătaie în ușă ne făcu să întrerupem firul discuției în care ne avântasem...

-  Monsieur Mihalesco... en scène! 

Grăbit, își aruncă o privire în oglindă, îndreptând pe ici, pe colo, câte o linie cu creionul, și apoi drumul scenei, neuitând însă a mă ruga să transmit cititorilor revistei simpatia ce păstrează „Boierul Mieluș”.” (2)

Cariera pariziană (1923–1974)

Stabilit la Paris, Alexandru Mihalescu a reușit să se impună rapid în elita artistică franceză, activând pe trei planuri principale:

• Pedagogie de prestigiu: Remarcat de criticul Pierre Leprohon, devine profesor în 1932 la Școala Populară de Cinematografie, iar în 1937 își deschide propria Școală de Artă Dramatică și Cinematografică, pe care o conduce timp de 37 de ani.
• Prezență scenică: A colaborat cu teatre renumite (Théâtre de Paris, Mathurins, Deux Masques) și a ocupat funcția de director de scenă la Théâtre des Arts.
• Moștenire: Până la moartea sa în 1974, a rămas în memoria culturală ca un model de rigoare intelectuală și talent pedagogic.

Alexandru Mihalescu s-a stins din viață la data de 28 decembrie 1974, la Paris.

Citește și articolele:

• Destinul actriței "cu prospețime de izvor”: Lilly Carandino
• Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic

Surse:

(1) articolul "Alexandru Mihalescu, omul cu 100 de feţe", semnat de lon Cantacuzino, publicat în revista "Cinema", numărul din 5 mai 1970
(2) articolul “Ce de spune d. Mihalescu”, semnat H. Doru, publicat în revista “Realitatea Ilustrată”, numărul din 23 noiembrie 1929
(3) articolul “Alexandru Mihalescu, un actor cultivat”, scris de Daniela Dumitrescu, muzeograf, Colecţia C.I. şi C.C. Nottara, Secţia de Antropologie Urbană, Muzeul Municipiului Bucureşti