Virginica Popescu (1915–1984) rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale teatrului de revistă românesc. Dincolo de șlagărele pe care le-a nemurit, precum "Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea", “Astăzi e ziua ta” sau “Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea”, actrița a lăsat în urmă mărturii fascinante despre ce însemna cu adevărat „purgatoriul” culiselor și ambiția unei fete care a învățat viața direct de pe scândura scenei.
„Doar n'o să am grije și de țânci!” – Refuzul lui Tănase și debutul la Alhambra
Drumul spre glorie a început cu o respingere celebră din partea lui Constantin Tănase. În monografia “87 artiști bucureșteni” (1940), F. O. Fosian redă începuturile pline de sacrificiu:
„La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.
- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul.”
După eșecul de la Cărăbuș, destinul o poartă spre Alhambra, unde directorul Nicușor Constantinescu îi observă „aerul de regină”:
„Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a. ...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:
- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...
Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”
 |
Virginica Popescu pe scena Teatrului Alhambra |
Confesiuni la 21 de ani: „Culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc”
În 1937, Jack Berariu reușea să smulgă vedetei un interviu memorabil la ștrandul Bragadiru. Discuția dezvăluie o artistă care, deși foarte tânără, înțelegea mecanismele psihologice ale teatrului:
„Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului.”
Ea continuă cu o analiză tăioasă asupra caracterelor din teatru:
„Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. [...] Culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală. Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul... blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul...”
 |
Virginica Popescu - surprinsă între decorurile mutate |
Ambiția de a învăța: De la „fata cofetarului” la manualul de bacalaureat
Virginica nu s-a sfiit să vorbească despre lipsurile materiale care i-au întrerupt studiile, dar și despre dorința ei de a nu rămâne „doar” o vedetă frumoasă:
„Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... [...] Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat... Sunt foarte ambițioasă...”
Luxul de pe scenă vs. simplitatea din viață
Deși pe scenă era considerată „vedeta genului revuistic” în materie de costume, în realitate, Virginica Popescu vedea hainele de scenă ca pe o necesitate profesională obositoare:
„Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu... însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”
Articolul se încheie simbolic, reamintind porecla pe care a purtat-o cu mândrie:
- "Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...
- Puștiul? Care Puștiul?
- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten... Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă..."
Epilog: Pe scena Teatrului Bulandra
După apusul epocii interbelice, Virginica Popescu a continuat să slujească teatrul pe scena de la Bulandra și în câteva roluri cinematografice discrete (ex. „Directorul nostru”, „Porto Franco”). S-a stins din viață la București, în 1984, lăsând în urmă amintirea unei „puștance” care a cucerit Capitala cu un zâmbet și o ambiție de fier.
 |
| Virginica Popescu - alături de Virgil Ogășanu, Gina Patrichi, Mircea Albulescu și Ștefan Bănică pe scena Teatrului "Lucia Sturdza Bulandra" - 1969 |
Surse documentare:
- F. O. Fosian – "87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă", Editura Cultura Poporului, 1940.
- Jack Berariu – articolul "La ștrand, într’o convorbire neprevăzută cu Virginica Popescu", revista „Rampa”, numărul din 12 iunie 1937.
- Revista „Teatrul”, numărul din 1 februarie 1969.
Citește și articolul: Destinul actriței "cu prospețime de izvor”: Lilly Carandino
0 Comentarii