Povești la gura sobei: Schitul lui Tărâță și boierimea de altădată a Iașului

În preajma Iașului, într-un cadru natural de basm din apropierea rezervației naturale Dealul Repedea, dăinuie și azi Mănăstirea Piatra Sfântă – lăcaș de cult cunoscut mai ales sub numele de Schitul lui Tărâță. Este un loc în care, în vremurile trecute, „își petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”.

Mănăstirea Piatra Sfântă, Schitul lui Tărâță, lăcașuri de cult interbelice, reportaje interbelice

Schitul lu Tărâță: Părintele Savatie bătând toaca (1937)

În acele timpuri, coborai spre schit pe cărărușa ce ducea printre uriași bolovani desprinși din vârf și prăvăliți în cea mai sălbatecă neorânduială.

Schitul lui Tărâță - scurt istoric

Istoria acestui locaș de rugăciune pentru călugări începe undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea și continuă până în zilele noastre:

„Bisericuța din schit e clădită pe la 1736 și reparată prin 1834, după o inscripție cirilică pe o tăbliță de marmoră prinsă în micul fronton. E clădită în stilul moldovenesc derivat din cea mai simplă expresie a stilului bizantin.”

Nu o să vă spun eu poveștile locului. Ca de obicei o să las un reporter din perioada interbelică să o facă. Să ne întoarcem așadar împreună în timp, însoțiți de reporterul C. Luca-Iași și de părintele Maxim, stareț al schitului în anul 1937:

„Aruncat când într'o parte când în alta de arcurile automobilului societății comunale de electricitate, ce se leagănă aplecându-se ca o barcă surprinsă de furtună prin hârtoapele șoselei, mă văd ajuns cu chiu cu vai în fața primăriei comunei Bucium, unde e și halta. De aici înainte mai am de străbătut încă patru kilometri până la schit, prin noroiul cleios ce trece aproape peste încălțăminte. Peste tot, cât cuprinzi cu ochii, numai podgorii, căci Buciumul e «țara vinului».

Am rămas cu mult în urma Ospiciului Socola, localul de petrecere «Trei sarmale» și casele din sat, când printre copacii deși se profilează silueta elegantă a «Vilei Greierul», astăzi mic sanatoriu de tuberculoși. În fața clădirei, chiar pe marginea șoselei, se ridică un mic monument de piatră, omagiu pios zidit în amintirea medicilor francezi morți aici la datorie îngrijind pe răniți în timpul Marelui Război. Părăsind șoseaua, mă afund în pădure pe o cărărușe ce duce la schit și peste cinci minute se zărește, printre crengile uscate, acoperișul roșu al bisericei. Cum am intrat pe poartă am dat cu ochii de părintele Maxim, starețul schitului, un bărbat spătos și cu barba roșie.”

În fața sobei, dogoriți de flăcările ce-și joacă luminile în barba cu reflexe de aramă a starețului, reporterul ascultă povestea întemeierii schitului:

„— Apoi cică acum vre'o două sute și ceva de ani, sub domnia lui Grigore Ghica-Vodă, trăia pe meleagurile astea un boier putred de bogat, numit Dumitru Bosie. Avea moșii așa de întinse, încât nu le puteai înconjura călare într’o săptămână. La anul 1732 a ridicat din lemn acest locaș de închinăciune, iar la 1752, urmașul său Ștefan Bosie a dărâmat biserica de lemn, refăcând-o așa cum este și astăzi.

— Dar numele de schitul lui Tărâță? — îl întrerup eu.

— Numele îi vine de la un stareț Tărâță ce a păstorit aici vreo 50 de ani și care a donat toată averea sa ce se urca la vreo 40.000 de galbeni acestei biserici. Astăzi schitul depinde administrativ de Spiridonie. De altfel noi cultivăm aici tot ce ne este necesar pentru hrană: legume, porumb, fructe, așa că pentru patru guri avem tot ce ne trebuie, necumpărând din oraș decât chibrituri și gaz. Avem chiar și o bucățică de vie... N'ai vrea să guști un pic din recolta noastră?”

Părintele puse pe masă un clondir cu vin rubiniu:

„— Ăsta scoate răceala din oase. E calitatea de vin denumită «puterea ursului».

Și cu drept cuvânt își merita numele, căci după doua păhărele simțeam că-mi circulă foc în vine, iar amorțeala îmi trecu ca prin farmec.”

Sărbători câmpenești la „Schitul lui Tărâță”

Nu o să închei fără să vă spun că în vremurile de demult la „Schitul lui Tărâță” ziua de 15 august – Adormirea Maicii Domnului – era prilejul organizării unei mari serbări câmpenești. Rudolf Suțu consemna în lucrarea „Iașii de odinioară” (1923):

„Zi de adio a verii, zi de prevestire a toamnei. În mica bisericuță năvălea lume pestriță, neveste cu copii în brațe, femei îngenunchiate înaintea icoanelor ascunse între galbene flori de câmp... Și apoi, după slujbă, tacâmuri, gărăfi și bidoane pe iarba verde și sub cerul învinețit; se îmbucă și se bea în sunetele sentimentale ale tarafului de lăutari care intona: «Hai la raci, la raci, La raci!...» în timp ce sătenii joacă hora cu chiote și cântece.”

Citește și articolele:

Surse:

(1) Rudolf Suțu – „Iașii de odinioară” – Tipografia "Lumina Moldovei" - 1923
(2) C. Luca-Iași – articolul „Anchete ieșene – Schitul lui Tărâță” - publicat în revista "Ilustrațiunea Română" - numărul din 13 ianuarie 1937