Chipuri și destine: Amintiri vesele și triste din boema bucureșteană interbelică

Mitul artistului boem, pendulând constant între precaritatea existenței și mirajul gloriei, a exercitat întotdeauna o fascinație aparte. Dincolo de clișeele romantice, realitatea cotidiană a creatorilor interbelici era adesea o aventură trăită la limita dintre mizerie și entuziasm, o viață în care ambiția artistică trebuia să facă față, zi de zi, marilor încercări. 

 

 

Azi vom pătrunde în acest univers pitoresc prin intermediul articolului „Scene vesele și triste din viața boemilor noștri”, semnat de misteriosul reporter interbelic „Deteste”, publicat în paginile revistei "Realitatea Ilustrată", în numărul din 7 decembrie 1933. Acest text ne oferă o privire autentică asupra unei lumi descrisă cu multă inspirațíe de ziaristul interbelic:  

Pictorul Ilie Arjoca se mută cu dricul

Ilie Arjoca (1896-1967) a fost un pictor, sculptor și acuarelist român talentat, cunoscut pentru naturi statice, portrete și lucrări prezentate în cadrul Saloanelor Oficiale. Activitatea sa artistică a inclus tehnici diverse, precum pictura în ulei și cărbunele, fiind apreciat pentru portretistică și compoziții florale. De asemenea, a avut un interes special în pictura bisericească; printre lucrările sale remarcabile, este necesar să amintim Biserica Parohială din Comuna Hotarele și Biserica Adormirea Maicii Domnului din Sintești – cea din urmă fiind realizată în 1961, cu sprijinul lui Nicolae Samoilă, când vechea pictură a fost spălată și vernisată.

Iată cum își amintea acesta, cu umor și melancolie, de vremurile boeme ale tinereții:

„Acum zece ani, îmi povestește pictorul Arjoca, locuiam în cartierul Tei, pe o stradă al cărei nume l-am uitat. Proprietăreasa era foarte bătrână, putea să aibă 70-80 de ani și foarte țâfnoasă. În fiecare zi îmi cerea chiria și eu niciodată n’aveam bani să plătesc. Doar pentru țuica tare – îmi plăcea pe vremea aceia băutura! – făceam rost de gologani. O invitam regulat pe proprietăreasă și cinsteam alături de ea. 

 

Băbușca naibii – Dumnezeu s’o ierte – nu mă slăbea de fel din cântecul ei: „Foaie verde păpădie, ce te fac neică hie, c’am venit după chirie?”. Asta până într-o zi când s’a întins cu burta la pământ, a căscat de câteva ori din plin, a dat ochii peste cap, mi-a cerut încă o dată chiria, și și-a dat sufletul. De cum a închis bătrâna ochii, au și venit moștenitorii și, fără să aștepte ca mătușa să fie dusă la pământ, m’au și luat în primire: chiria, ori mutatul neîntârziat pe maidan.

Eu „câr”, ei „mâr” – ne-a apucat ziua înmormântării. Mi-au aruncat lucrurile în mijlocul străzii strigând la mine: „Unde se mută mătușa, mută-te și d-ta”. Tocmai venise dricul. O idee genială îmi trecu prin minte: îmi cărai bagajele lângă dric și începui să le încarc în el. Unul dintre moștenitori, văzând sacrilegiul pe care eram pe cale să-l fac, mi-a plătit un camion. M’am mutat astfel la alt proprietar care a fost tot atât de nenorocos. În schimb, eu, am început să mă vâr pe ici pe colo. Am fost admis la salonul oficial și la Ateneu, ba am ocupat câtva timp câteva catedre ca profesor de desen.

Azi am ajuns în situația fericită de a nu mă mai muta cu dricul. Florile și compozițiile mele m’au ajutat.” 

Cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de pictorul Coman Ardeleanu

Coman Ardeleanu (1905 – 1982) a fost un pictor a cărui operă, discret documentată biografic, s-a conturat în spațiul artistic interbelic. Format în anii ’20 la Academia Liberă de Pictură, Sculptură și Arte Decorative din București, s-a afirmat în cadrul Saloanelor Oficiale. Coman Ardeleanu a fost o prezență recognoscibilă în pictura românească a secolului XX, lucrările sale fiind astăzi prezente în numeroase colecții private.

 

Dincolo de recunoașterea artistică, acesta păstra în suflet o amintire melancolică a tinereții, o poveste care, așa cum mărturisea, i-a marcat pentru totdeauna felul în care alegea să picteze florile:

„O scenă veselă din viața mea? Mă pui în încurcătură. Așa ceva se găsește foarte greu în arhivele trecutului meu. De aceea mulțumește-te cu ceva trist, trist ca însăși expresia vieții, trist ca toamna ce’și scutură frunzișul. Cele ce-ți voi povesti, îi vor explica de ce și de când reușesc așa de bine florile și jerbele de flori.

E o poveste veche din tinerețe. Abia isprăvisem Belle-Artele și eram îndrăgostit lulea de cea mai fermecătoare blondă din câte am văzut în viața mea. N’avea decât șaptesprezece ani și se numea Florica, „Fleurette”, cum îi spuneam eu. De cum am văzut-o m’am îndrăgostit de ea. Nu concepeam viața fără Florica. Și ea împărtășea întru totul dragostea mea.

Nenorocirea însă... Știi povestea Musettei lui Murger? Ceva asemănător s’a întâmplat și cu Fleurette a mea: într’o seară, când m’am întors acasă, îmbătat de bucuria unui prim succes marcant (picturile mele fuseseră foarte elogios apreciate toate, doar de flori, de criticii de artă) am găsit cuibul gol. Florica fugise, luând cu ea toată bucuria vieții mele. Pe colțul ferestrei un biletel: „M’am săturat de sărăcie... Un domn bătrân dar bogat...”.

Am scrâșnit din dinți, am mototolit biletul în timp ce inima îmi plângea cu hohote. Luni de zile după aceia n’am putut lucra nimic.

Am revăzut-o peste un an, pe moarte, în spitalul Colentina. Și n’aveam un ban ca să-i cumpăr o zahariucă, sau o portocală cum se obișnuiește la bolnavi. Moartă în timp ce zorile tinereței mele vesele au murit odată cu ea, am condus-o doar eu până la cimitir și în loc de coroană i-am pus în coșciug cea mai frumoasă jerbă de flori pictată de mine vreodată. O făcusem noaptea înfrigurat și îndurerat; deaceea și astăzi încă, lucrez florile cu amintirea ei în gând și în suflet. Spiritul ei recunoscător îmi conduce mâna, iar privirile ei azurii reconstitue fondul compozițiilor mele.”

Amintirile pictorului Richard Mayol

Richard Meinl Mayol (1896 – 1972) a fost o figură marcantă a artei bucureștene interbelice, laureat al premiului pentru pictură al Salonului Oficial în 1939. Recunoscut pentru precizia tehnică și portretele sale expresive, Mayol a expus frecvent la Ateneul Român și în Saloanele Oficiale, surprinzând în opera sa atât farmecul rural, cât și dinamismul urban. Dincolo de succesul artistic, artistul a manifestat o curiozitate creativă diversă, abordând cu succes și sculptura medaliată.

 

 

Dincolo de rigorile academice, Mayol păstra vie amintirea boemiei bucureștene de altădată, unde viața cotidiană se împărțea între pasiuni creative și nevoi imediate:

„Pictorul și compozitorul R. Mayol: Ședeam acum vreo zece ani, într’o cămăruță de pe Banu Manta; eram acolo cu soția și cu un cumnat al meu, poet de mare viitor și student la litere și filosofie. Era însurat și el; nevestele noastre urmau Conservatorul. Ele ocupau câte un mic serviciu, așa că noi bărbații trebuia să facem menajul. Camera o împărțisem în două printr’o linie cu cretă. Fiecare ne sileam să ne facem apartamentul mai vesel: când găsea unul o floare, o punea într’un pahar. Celălalt ca să nu se lase mai prejos, făcea pe dracul în patru și procura și el o floare... Pe urmă, cu toaleta: la o fereastră, singură dealtfel, pusesem un lighean cu perii, piepteni și săpun. Asta era cabinetul de toaletă și o placardă: „Nimeni să nu-și mai facă toaleta în altă parte decât aici”.

D’apoi cu rivalitatea nevestelor! Noi ședeam acasă și făceam mâncare: eu curățam cartofi, cumnatu-meu îmi ajuta, iar la înapoierea soțiilor era halima mare: fiecare căuta să pună mai multă ciorbă în farfuria bărbatului său. De-aci, ceartă, apoi hohote nesfârșite de râs.

Într’o zi însă când m’am înapoiat acasă, am găsit apartamentul „celorlalți” plin de fulgi și de obiecte stricate: se certaseră în glumă, se bătuseră în serios, serviseră unul altuia câte-o porție de oale sparte în cap. Atunci am pus capăt tovarășiei.” 

Sculptorul și arhitectul Cristu Minea și „vagabondul” său

Cristu Minea (1911 - 1991): Sculptor și arhitect. În perioada interbelică participa frecvent la expoziții naționale, cu lucrări de sculptură de toate genurile (nuduri, portrete, basoreliefuri, capete de expresii, grupuri satuare, monumente funerare) sau cu remarcabile precum „Fermecătorii de șerpi” sau „Ciobani”. Autorul articolului din „Realitatea Ilustrată” îl descria pe artist ca fiind un căutător al „cumpătării mișcării” și al „acțiunilor liniștite și simple”, ale cărui lucrări poartă „pecetea unei inspirații trecătoare și călduroase”.

Deși în articolul din 1933 numele său este redat eronat ca „Cristea Minea”, amintirea sculptorului despre procesul de creație al uneia dintre cele mai interesante lucrări ale sale rămâne la fel de vie:

„Ai văzut «Vagabondul» [statueta «Bătrânul vagabond»] meu? - mă întreba acum câtva timp sculptorul [Cristu] Minea. Eu sunt foarte mulțumit de felul cum l-am executat. Îl iubesc mult, și dacă vrei să știi de ce, apoi află că lucrarea aceasta a mea are și ea povestea ei.

Era într’o seară de iarnă. Viscolul urla amarnic, îndesând zăpada până și pe coșurile caselor. Tocmai ieșisem dela școală și asta, în primul an când am fost numit profesor de modelaj și desen la Școala de Arte și Meserii din Curtea de Argeș. În drum spre casă, mi-a ieșit înainte un vagabond: crunt și jerpelit. Era cocoșat și avea o înfățișare oribilă. „Banii ori viața!”, mi-a strigat el pe un ton răgușit, punându-mi în piept jumătate dintr’o potcoavă de cal.

M’am uitat lung la el... și ideea «Vagabondului» mi-a venit deodată în minte. De aceea, fără să mă sinchisesc de șansele lui și fără să stau mult pe gânduri, i-am propus să-mi pozeze iar eu să-l întrețin cu tot ce-i trebue pe timpul iernii. El, de bine de rău, a primit; dar, de îndată ce s’a văzut la căldură, mai că nu vroia să se execute. Cu mare greutate l-am hotărât să-mi pozeze. Acest lucru a costat însă foarte scump, căci terminând târziu noaptea, am adormit buștean și nu m’am deșteptat decât dimineața. N’am mai dat cu ochii de vagabond, care dispăruse cu banii ce-i avusesem în sertarul mesei.”

Dincolo de amintirile amuzante sau dureroase, mărturiile acestor artiști ne oferă o lecție prețioasă despre perseverență și despre prețul, de multe ori invizibil, al creației. Boema interbelică rămâne un capitol fascinant al Bucureștiului de altădată. Ea ne demonstrează că, indiferent de vremuri, pasiunea și spiritul liber rămân singurele forțe capabile să transforme mizeria și îndoiala în artă, reușind mereu să treacă peste orice „prăpastie” a existenței.