România este o țară binecuvântată cu locuri de o frumusețe cu totul aparte, care ne bucură ochii și care ne încântă sufletul. Unele dintre cele mai spectaculoase priveliști ne sunt oferite de Cheile Bicazului: opt kilometri de pereți stâncoși verticali extrem de înalți, care depășesc pe alocuri 300 de metri și care sunt atât de apropiați pe alocuri încât îți dau senzația că parcurgi un canion.
Aceste locuri pitorești din munții Hășmașului au început să fie descoperite în perioada interbelică de un număr tot mai mare de români. Printre aceștia s-au numărat și doi mari scriitori români:
Cu Mihail Sadoveanu și Panait Istrati prin Cheile Bicazului
Mihail Sadoveanu povestește o plimbare făcută în tovărășia lui Panait Istrati la Cheile Bicazului. Amintiri de două ori emoționante: prin grandoarea peisajului evocat și prin figura scriitorului pierdut.
"…L-am dus pe celebrul străin și pribeag către muntele nostru cel mare Ceahlăul trecând întâi prin Cheile Bicazului. Începuse să se facă oarecare taină în țară, cu privire la acest loc. Amatorii tindeau cătră el. Până atunci aveau faimă mănăstirile nemțene, valea Bistriței, Ceahlăul, Mestecănișul și Prislopul și alte locuri cu nume mare din alte părți ale țării. ‹‹Cheile›› acestea erau ceva nou. (…) Ne aflam, noi și cu Panait Istrati, pe drumul de la Gheorghieni. Ieșit din fundul Tazlăului și al trecutului, prietenul nostru ne privea cu oarecare nedumerire...
 |
| Mihail Sadoveanu și Pitu Pop pe Lacul Roșu |
...Grăbim pe cât putem ca să trecem de tunel și să ne găsim singuri în râpă, cu opera lui Dumnezeu. Între tunel, unde rămâne lumea domniilor noastre, și între Șugău, care vine spumând din cotlonul negru al muntelui ca să se izbească în râpa Bicazului, perspectiva se îngustează între tancuri și bolduri de piatră care împung cerul. Păreții de stâncă sură se apropie: stau drepți și lustruiți ca niște păreți adevărați, sunt așa de apropiați, cât însăși albia pârăului, încât putem păși pe marginea apei, trebuie să pășim prin apă, și spărtura lor în sus e așa de înaltă încât brazii din lumina depărtată de deasupra par minusculi, iar pajurile trec de la un zid la altul ca niște gângănii. Dintre acești păreți de stâncă dreaptă până în cer, scapă cu vuiet de tunet Bicazul. Ca să-i vedem convulsiile dramatice, bătaia în stânci, furoarea spumată, trebuie să străbatem în locul acesta al miilor de veacuri de bătălie.
Punem piciorul pe piatra colțurată, ne clătinam pe punți șubrede, ne învăluie aerul rece al talazului, nu se aude nici în cer nici în pământ, ne facem semne cu ochii uimiți și cu mâini nesigure, ca oamenii cei dintâi din vechimea lumii, ne lepădăm o parte din straiele tărâmului acestuia, ca să trecem prin torentul rece care taie ca briciul, ne ducem încet prin nori spre tărâmul celălalt. Sunt într'adevăr aici colțuri cum e râpa Bicăzelului, unde n'a călcat picior de om de la începutul creației. Numai pasărea măiastră trece pe acolo prin tumultul furtunii. Acolo hălăduiesc poate umbrele bătrânilor noștri, stăpânii de demult ai Daciei, născând în negură și în inima muntelui.
Coborînd ne oprim o clipă. S'a arătat printr'o spărtură în zimții stâncilor, o priveliște măreață și dulce în același timp: Ceahlăul în asfințit de soare. Abia acum începem să grăim în limba oamenilor de azi. Pribeagul nostru ne privește ca după o inițiere divină, după ce s'a coborît și în prăpastia propriului său suflet.
- Nicăieri n'am aflat asta, zice el c'o voce tragică.
A fost cuprins de un spasm, i-au izbucnit lacrimi în ochi, a îngenunchiat și a sărutat stânca. Acest vânat a fost cel mai frumos din câte am dobândit cândva în cariera mea de vânător. L-am închinat iubitului mormânt de la Baldovinești.”
(Revista Fundațiilor Regale – 1 februarie 1937)
Un ținut de basm – Către lacul Ghilcoș prin Cheile Bicazului
Periplul nostru interbelic continuă alături de O. Cernea și celebrul fotoreporter Iosif Berman, într-o excursie făcută în anul 1934 prin acest colț de vis:
“Ați fost la lacul Ghilcoș? Ați văzut Cheile Bicazului? Probabil că nu. Puțini sunt aceia care cunosc frumusețile munților României, dar și mai puțini cei care au văzut, sau chiar au auzit de lacul Ghilcoș. Un paradis pe pământ. Rareori sunt atâtea frumuseți reunite pe un petec de pământ atât de mic. Oriunde te-ai afla, priveliștea e grandioasă. În toate părțile creste pleșuve de de calcar, în care razele soarelui se resfrâng violete, înconjurate de o cunună verde de brazi reflectându-se în apa adâncă a ciudatului lac Ghilcoș.
 |
| Lacul Roșu (Ghilcoș) în perioada interbelică și acum |
Ne dăm jos din tren la Gheorgheni... De aici la lacul Ghilcoș sunt 24 de km. Îi puteți străbate pe jos, tăind drumul serpentinelor, sau cu autobuzul, care face aproape curse regulate până la lac. Mergem cu autobuzul. E mai puțin obositor. Drumul șerpuiește printre văi acoperite de iarbă și de flori. Serpentinele urcă până la 1000 de metri, la vârful Pângăreț. Perspectiva e grandioasă. Tabloul ne va rămâne multă vreme fixat pe retină.
Dar ce-i asta? Lacul Ghilcoș! Ciudat! Ce sunt acele trunchiuri uscate de copac ce se ridică din apă și sunt presărate pe tot întinsul ei. Un tablou straniu. Aveți răbdare. Veți avea explicația! Am avut-o și noi. Împrejurul lacului se ridică majestuoase crestele Tohardului Mare (1507 m.), Tohardului Mic (1352 m.) ale Ghilcoșului (1389 m.) și ale lui Csikibukk-ului (1182). În bătaia soarelui priveliștea e grandioasă. Vârfurile munților se pot admira în oglinda lacului. Pe mal se fugăresc câțiva fluturi iar din mijlocul brazilor se aude ciripit de veselie. Totul se bucură la lacul Ghilcoș. Turistul a uitat necazurile zilnice din șesul depărtat. Toată lumea e bine dispusă.
Haideți să facem o ascensiune. Unde? Pe Tohardul Mic! Poteca duce prin desișul brazilor și pe lângă isvoare de cristal ce isbucnesc violent dintre stânci... Ajungem sus. De aici se poate admira întreaga panoramă a ținutului. Într'o parte se văd cheile Bicazului și pierdut în zare vârful Ceahlăului. În cealaltă parte se întinde la picioare lacul Ghilcoș. Pe un colț de stâncă s'a pitulat alba și delicata floare a reginei. Nu vă atingeți. Puteți cădea în prăpastie. E o floare greu de cules... Dar, hai curaj! Tocmai pentru că e greu. Am cules-o. Acum îmi pare rău. Era mai frumoasă pe colț de stâncă, unde razele soarelui îi puneau cunună.
Ghilcoș! În limba foștilor stăpânitori: Omorâtorul. Lacul s'a format acum 100 de ani în urma prăbușirii unui munte. Pe locul lui se afla o pădure de brazi. Arborii s'au pietrificat. Vârfurile uscate ies din apă, dând lacului acel aspect ciudat."
Legendele locului și Piatra Altarului
"Acum 100 de ani povestesc bătrânii trudea prin partea locului un haiduc. Acesta a răpit într’o bună zi cea mai frumoasă fată din Gheorgheni și a dus-o în mijlocul munților... Mama fetei l'a blestemat atunci pe haiduc. Blestemul s'a realizat. Muntele s’a prăbușit, îngropând pe haiduc. Stâncile prăbușite au închis însă valea... Valea s'a umplut cu apă, și așa s'a format lacul.
 |
| Piatra Altarului în perioada interbelică și acum |
Iată “Piatra Altarului". O înălțime stâncoasă ce domină Cheile. Țăranii îi zic “Turnul Bardoșului", o stâncă rotundă ca un turn. Încă nimeni n'a ajuns în vârf, și nici nu va ajunge vreodată. Orice încercare de a profana “Piatra Altarului" se pedepsește. Îndrăznețul s'ar prăbuși la sigur. Dar nici n'a încercat cineva vreodată... Apoi drumul coboară și cheile se strâng, O trecătoare lată numai de câțiva metri între pereți de stânci ce se ridică câteva sute de metri deasupra capului. Priveliște măreață. Ai impresia că te afli într’o uriașă catedrală."
Citește mai multe reportaje interbelice aici:
- O zi de sărbătoare în Cadrilater: Lumea aromânilor și tradițiile lor uitate
- Tuzla, 1932: „Geamia-degetar” și misterul de la Fântâna Nehibéi
- „O bijuterie pe Dunăre”: Turtucaia anului 1935
- Politică şi parfum oriental la Bazargic: Inima Cadrilaterului în perioada interbelică
- Timoc, 1936: Martirajul și reziliența unei comunități românești
Sursa: Revista Fundațiilor Regale (1937) și articolul „Un ținut de basme”, O. Cernea, publicat în revista Realitatea Ilustrată (2 septembrie 1934).
0 Comentarii