Călătoria noastră prin peisajul fascinant al României Mari continuă. După ce am poposit în boema Turtucaia, am explorat legendele Cavarnei, am depănat amintiri despre Bazargic și am descoperit misterul femeilor tatuate din Cadrilater, astăzi ne oprim într-un loc unde timpul pare să fi încremenit sub soarele Dobrogei: Tuzla tătărască.
 |
| Imagini din Tuzla: Geamia degetar și case din 1932 |
La acea vreme, Tuzla era împărțită neoficial în două: Tuzla Română (spre șoseaua principală) și Tuzla Tătărască (mai izolată, spre mare). În septembrie 1932, reporterul Ion Tic de la „Ilustrațiunea Română” pătrundea într-o lume închisă, aproape sălbatică în ochii orășeanului, ghidat de birjarul Ali Mustafa. Avertismentul primit la intrarea în sat era unul pe cât de pitoresc, pe atât de serios că:
“...vizita la ai lui nu este tocmai ușoară, pentru că sătenii tătari, deși blajini, sunt cam sălbateci și nu se amestecă cu orășenii nici măcar în vorbă; că un aparat fotografic într’un sat uitat în fundul Dobrogei, ar face o adevărată revoluție și că dacă vreau să iau note și fotografii trebuie să fiu gata de fugă.”
Un sat de „aur mat” și o geamie cât un degetar
Tuzla anului 1932 se dezvăluia vizitatorului prin bordeie de lut frământat cu paie, care străluceau în soare ca niște „bulgări de aur mat”. Era o lume a contrastelor, unde copiii „țâșneau ca lăcustele” din cuptoarele de pâine pentru a se refugia în brațele mamelor cu șalvari, sub priviri tăioase ce urmăreau fiecare mișcare a străinilor:
În acest decor rustic, se înălța un simbol unic: „geamia-degetar”. Mică, fragilă și plină de smerenie, aceasta era considerată cea mai mică geamie din România interbelică, un punct de reper spiritual într-un ocean de simplitate.
Cafeneaua lui Cadâr-Veli: Inima somnolentă a satului
Pentru a înțelege sufletul Tuzlei, reporterul s-a refugiat în cafeneaua lui Cadâr-Veli. Spre deosebire de forfota cârciumilor românești, aici viața pulsa „somnolent, într-un aer încărcat de visuri și de... pilaf”.
„În cafeneaua lui Cadâr-Veli, maestrul filigeanelor, fiecare tătar are dreptul să doarmă pe scaun cât poftește; aici, ca într’un creier mic de pește, viața pulsează somnolent...”
Aici, printre aburii cafelei și fumul de țigară, bătrânii Satulă, Amet și Manu i-au deschis jurnalistului poarta către legendele nescrise ale locului.
 |
| Bekir Smsedir - un tătar din Tuzla - 1932 (stânga) La cafeneaua satului bâtrânul Satulă povestește misterul fântânei blestemate (dreapta) |
Tragedia frumoasei Nehibé: Dragoste, farmece și o fântână blestemată
Cea mai tulburătoare poveste aflată de Ion Tic este cea a fântânii Nehibéi. Satulă, tătarul cu barbă albă, a depănat cu lacrimi în ochi destinul tragic al celei mai frumoase fete din sat.
“- Dacă Alah ar fi fost pe pământ când a murit Nehibé, ar fi plans și el. Nehibé era cea mai frumoasă fată a satului. Arif umbla zadarnic după comori, câtă vreme Alah îi dăruise una cum n'a avut vreodată un tătar: o fată cu părul de mătase neagră, cu ochii care scânteiau ca stelele, cu trupul mlădios ca trestia. Dar Arif era un păcătos. Lângă fântâna pe care o vezi astăzi, era o alta de care se slujeau numai tătarii noștri. Sfătuit de necuratul, Arif începu să umble cu buruieni și farmece, pentru a descoperi o comoară în peretele fântânii.
Sătenii văzură, cu groază, cum după miezul nopții Arif, însoțit de o babă și de un cocoșat, vrăjeau apa fântânii din care se ridicau limbi de foc. În sat se petreceau lucruri misterioase pe care nici cadiul, nici hogea, nici bătrânii nu și le puteau explica. Până într’o zi, când o nenorocire lovi bordeiul lui Arif.
Frumoasa Nehibé merse pentru întâia oară la petrecere, la Tatlageac. Acolo văzu din întâmplare un marinar creștin care o fermecă cu privirea. Marinarul dispăru repede, de teama tătarilor care nu permiteau amestecul altora în petrecerile lor. În inima fetei se aprinse însă un foc nepotolit care îi suci mințile. Părinții o păzeau destul de bine. Aisé, o bună prietenă, îi mijloci prin farmece să poată vedea, în fiecare seară cu lună, icoana marinarului în apa fântânii. Într’adevăr, Nehibé șezând la fântână, vedea în luciul apei chipul iubitului, căruia îi spunea tot ceea ce inima ei îndurerată putea să-i vorbească. Câteodată cânta, cum numai dragostea ei neștiutoare și curată putea să cânte… Oamenii ascultau de departe cântecele minunate, pe care nu le mai auziseră vreodată; cântece de durere și de dragoste, pe care o putere misterioasă i le inspira...
Când dragostea înfierbântă și mai tare nevinovata ei minte, prietenele ei mai mari, Momrié și Zila, încercară să-i arate primejdia drumului. Dar totul fu în zadar. Nehibé nu mai trăia decât pentru apa fântânii în care vedea, în fiecare seară, chipul ispititor al marinarului care-i cucerise inima... Acolo își trăia traiul, dusă cu gândurile într'o altă lume, până la miez de noapte, când duhurile rele care aprindeau comoara o alungau. Chinurile ei ar fi ținut până cine știe când, dacă într’o seară nu s'ar fi întâmplat nenorocirea care i-a curmat firul vieții.
Nehibé auzea pentru prima oară, din adâncul apei, glasul fermecat al marinarului. O chema ispititor o voce dulce, tremurătoare, care repeta cuvinte de dragoste... O putere nebănuită o atrăgea în adâncul fermecat al apei, unde un blestem adusese chipul ispititor al iubitului ei. Ce s'a întâmplat este lesne de ghicit. Când Arif sosi după miezul nopții să reia farmecele, găsi în apa fântânei corpul neînsuflețit al fiicei sale… Am văzut-o și eu atunci la fântâna blestemată pe Nehibé, cu părul despletit, în bătaia razelor de lună. N'avea nimic din înfățișarea înecaților; părea că doarme, cu surâsul încremenit în colțul gurii… În timpul povestirei, Satulă deschise și al doilea ochi. De sub genele lui mici, roase ca de molii, se rostogoliră două lacrimi…”
Rămas bun de la un colț de lume uitat
Vizita în Tuzla s-a încheiat brusc, sub amenințarea unei tătăroaice nemulțumite de prezența străinilor, reamintindu-le vizitatorilor că în acest „colțișor tătăresc uitat în preajma mării”, tradiția și izolarea erau legi sfinte:
"Trista poveste a frumoasei Nehibé se termină aici. S-a lăsat seara și părăsim plini de regret Tuzla tătărască. Am mai rămâne poate dacă… “amintirea unei tătăroaice care, cu câteva ceasuri mai înainte, ne amenințase cu un cuțit dacă mai trecem pe acolo, nu mi-ar fi adus aminte de prevăzătoarea recomandație a lui Ali: să fim gata de fugă".Lăsăm în urmă Tuzla anului 1932, cu geamia ei minusculă și fântâna ce păstrează încă ecoul unui cântec de dragoste neîmplinit, recunoscători reporterilor care, cu riscul „de a fi gata de fugă”, ne-au salvat aceste fărâme de istorie trăită.
Sursa bibliografică: Articolul „Într’un sat de tătari”, semnat de Ion Tic, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, 21 septembrie 1932.
0 Comentarii