„O bijuterie pe Dunăre”: Turtucaia anului 1935

În peisajul cultural al României Mari, puține locuri exercitau o fascinație atât de puternică asupra artiștilor precum Turtucaia. 

Portul din Turtucaia 

În 1935, cu doar câțiva ani înainte de cedarea Cadrilaterului, orașul pescăresc de pe malul Dunării era un amestec vibrant de nostalgie orientală, arhitectură balcanică și efervescență artistică.

O „viziune niponă” pe malul Dunării

Reporterul Alex. F. Mihail, într-un reportaj de colecție publicat în revista „Realitatea Ilustrată” (numărul din 11 decembrie 1935), descria sosirea în port asemeni unei descinderi într-o lume exotică, aproape neverosimilă pentru această parte a Europei:

"Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.”

Turtucaia: Între gloria culturală și trauma militară

Deși pentru mulți români numele orașului trimitea cu gândul la înfrângerea dezastruoasă din august 1916 (soldată cu peste 6.000 de morți și 28.000 de prizonieri), în perioada interbelică, localitatea a reușit să se redefinească prin pitoresc.

Devenită parte a României în 1913 și reconfirmată în 1918, Turtucaia a fost, timp de aproape trei decenii, „casa” multor comunități etnice care trăiau într-un echilibru fragil, dar fascinant.

Cadâne, șalvari și mori de apă: Ultimul bastion oriental

Dincolo de istoria sângeroasă, viața cotidiană din 1935 păstra un ritm patriarhal. Alex. F. Mihail observa cu ochi critic, dar curios, contrastul dintre resturile fortificațiilor vechi și viața colorată a mahomedanilor:

„Turtucaia româneasca este singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu șalvari și mahomedani cu fes și turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zărește, în neorânduială, niște fierărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică.

• Sunt rămășițele nefolositoare ale unui fort vechi - îmi explică cineva. A scăzut Dunărea și au ieșit la iveală.

Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apa, mori patriarhale, cari înveselesc priveliștea, întruchipând - prin contrast - belșugul și buna înțelegere dintre oameni.”

Turtucaia: Cadâne cu șalvari, la potcovit, tăietori de lemne

Moda locală era și ea un subiect de analiză pentru reporter, care descria vestimentația femeilor musulmane:

„Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreaptă agale spre moschee cu fața acoperită „cu un fel de față de masă trasă peste cap". Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând șalvarii pe dedesubt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu.”

„Modernizarea” care distrugea frumosul

În 1935, orașul trecea printr-o transformare administrativă care îi îngrijora pe artiști. Arhitectura unică, cu pivnițe transformate în prăvălii și etaje cu cerdacuri frânte, era amenințată de dorința autorităților de a „europeniza” forțat localitatea.

„Administrația Ţurtucăii și-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraș banal. Multe case, străzi întregi pitorești, iubite de pictorii noștri, au și fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ și una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă.”

Politică la ibric: Cafeneaua, inima orașului

În timp ce elita bucureșteană poposea la eleganta cafenea „Kîuciuc-Capşa”, reporterul s-a infiltrat în cafenelele turcești autentice pentru a lua pulsul comunității. După ritualul lent al salutului, localnicii dezbăteau problemele arzătoare ale vremii: corupția perceptorilor și exodul către Adrianopol.

“O cafenea turcească prezintă un caracter special. Clientul vine de obicei tăcut să se așeze turcește pe laviță cu capul aproape de tavan. [...] Interpretul pe care l-am luat cu mine, are tot timpul să-mi traducă ceea ce se vorbește...

• E rău că ne încarcă perceptorul...
• Am auzit că se pot plăti datoriile la stat cu bonuri, cari se cumpără cu 30%... Dar pe noi ne înșală. Afacerea asta a făcut-o un controlor de la percepție... Noi am plătit sumele întregi, iar el a cumpărat și a depus bonuri... A câștigat astfel 700 lei la fiecare mie."

Dincolo de schemele financiare care îi revoltau pe localnici, conversația aluneca inevitabil spre starea precară a serviciilor publice, unde promisiunile modernizării se loveau de birocrația locală:

"Oftări și o mare pauză. Toți Turcii sorb cafea.

• Da cu lumina electrică ce-i ? - întrebă unul.
• Primăria a clădit uzina electrică cu un milion de lei și acum în loc să o pornească, se ceartă pe mâna cui să o dea...

După cum se vede Turcii sunt mai vioi decât par. Deși pe punctul de a ne părăsi - mulți și-au vândut pământurile și casele - ei tot se mai simt legați de orașul bătrân în care se află mormintele părinților lor; fac politică și ne judecă prin cafenele." 

Apelul artiștilor: „Lăsați orașul vechi în pace!”

Turtucaia era, prin excelență, orașul pictorilor. Maestrul Artacchino, unul dintre cei mai fervenți admiratori ai locului, pleda pentru conservarea acestui patrimoniu unic, propunând o viziune care astăzi amintește de conceptul de turism cultural:

„S’ar putea întemeia aci o frumoasă stație climaterică. Odată cu banalizarea orașului, vor fi goniți toți vizitatorii. În loc să se desființeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colțuri pitorești ale vechiului oraș turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populații mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

Stradă din Turtucaia

Farmecul pierdut al Cadrilaterului

Reportajul lui Alex. F. Mihail din 1935 reprezintă astăzi un instantaneu prețios al unei realități apuse. Turtucaia interbelică nu a fost doar scena unei înfrângeri dureroase, ci o veritabilă „bijuterie de pe Danubiu” — un mozaic cultural unde pitorescul oriental se împletea cu boema artistică. 

Din păcate, apelul pictorilor de a conserva acest patrimoniu unic a rămas fără ecou. În 1940, odată cu cedarea Cadrilaterului, orașul a părăsit harta României Mari, lăsând în urmă doar mărturiile celor care au apucat să vadă „singurul loc din Europa” unde timpul părea să fi stat în loc printre minarete, șalvari și cerdacuri de poveste. 

---

Dacă ți-a plăcut acest articol poate te interesează și: 

• Politică şi parfum oriental la Bazargic: Inima Cadrilaterului în perioada interbelică

 Sursa istorică:

• Articolul „Orașul pictorilor” – semnat Alex. F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 11 decembrie 1935.