Vă propun ca astăzi să pornim alături de Ion Tic, reporter al publicației interbelice ”Ilustrațiunea Română”, într-o incursiune documentară realizată în anul 1936 în rândul comunităților românești din Timoc.
 |
| Români din Timoc, 1936 |
“— Se mai păstrează și astăzi?
— Desigur. Avem sate întregi de români, iar altele în care românii sunt majoritari. Face țara lor, bulgarii, o deznaționalizare sălbatică. Dar nu izbutesc pentru că românii noștri preferă moartea decât să li se răpească singurul avut: limba și datinile strămoșești. Istoria noastră este scrisă cu lacrimi și sânge. Dacă ați ști, frații noștri, martirajul bieților timoceni!”
Călătoria spre Cusui (azi Kosuy): Un fragment de viață timoceană pe apele Dunării
Cei trei companioni s-au îmbarcat în „bastimentul” luntrașului, o barcă primitoare folosită în acele timpuri de timoceni pentru cursele între Oltenița și Cusui. În timp ce fiul barcagiului vâslea de zor, vizibil mulțumit de această expediție, acesta a început să le cânte o doină timoceană, fredonată molcom, în ritmul apelor liniștite ale Dunării. Pe măsură ce barca înainta, lăsând în urmă silueta micului port care se pierdea treptat în zare, privirile călătorilor au fost captivate de peisajul pitoresc al țărmului bulgăresc:
“Iată-ne în dreptul Cusui-ului de altădată, astăzi Timocul românesc. Un crâmpei de luncă, voioasă așa cum sunt mai toate luncile timocene ne întâmpină la malul acoperit de iarbă, de buruieni și de nisip. Câțiva copii, două capre și un bătrân cu plete albe împlinesc decorul minunat al acestui colț binecuvântat de Dumnezeu.”
Chipuri dacice pe malul Timocului: Întâlnirea cu unchiașul Sfântu
Cei trei călători au debarcat, fiind întâmpinați cu multă voie bună de un bătrân cu plete albe, chiar pe drumul ce urcă spre sat. Unchiașul s-a dovedit a fi un bărbat chipeș, cu trăsături osoase și fața bronzată de soare, ai cărui ochi vioi aminteau de fizionomia dacică a gorjenilor de munte. Acesta i-a impresionat pe vizitatori prin româna curată pe care o vorbea. În timp ce lunca rămânea în urmă, drumul șerpuia pe sub poala unui deal colțuros, iar grupul a continuat urcușul sub îndrumarea unchiașului Sfântu, care a ținut să îi conducă personal până la primar, un alt român din comunitatea locală.
“Gospodarii pe care îi întâlnim în cale seamănă la înfățișare cu studenții, tovarășii mei de drum: conformație osoasă, expresivă; capete de bronz în care trăsătura specifică dacilor a rămas aproape nealterată, în bună parte asemănătoare cu a gorjenilor de munte sau cu a transilvănenilor de la poalele Hațegului. Cei mai mulți au ceva din vioiciunea și sprinteneala oltenilor noștri.
— Semănăm mai mult cu oltenii de Dunăre decât cu gorjenii, spuse unul din studenți. De altfel este și firească asemănarea fraților din dreapta și stânga Dunării. Sunt totuși deosebiri pe care numai cine ne cunoaște bine le poate observa... Apoi deosebiri, poate, chiar între timoceni, după așezarea lor istorică: văleni, câmpeni, pădureni.”
 |
| Romăni din Timoc în perioada interbelică |
Arhitectura rezistenței: „Cășile” cu arcade din noul Timoc
Conversând, cei trei vizitatori s-au trezit în inima satului de coloniști, ridicat pe coasta dealului ce domină vechea așezare a Cusuiului — un sat bulgăresc descris ca fiind sumbru și cu o factură arhaică, aproape troglodită. Noua așezare primise recent din partea stăpânirii numele de Timoc.
Primele gospodării vizitate au demonstrat efortul remarcabil al acestor români, încercați de destine potrivnice, de a-și conserva identitatea și trăsăturile specifice. Această nevoie de continuitate este proprie coloniștilor care, atunci când li se permite, transpun în noua vatră elemente dragi ale vechiului cămin părăsit.
„Iată primele case, sau, cum spun timocenii, căși cu stâlpi și arcade, — curat și proaspăt văruite. Stâlpii și arcadele, probabil o depărtată influență italienească, sunt caracteristice stilului timocean despre care, evident, nu se poate vorbi în sensul propriu al cuvântului. Caracteristica se repetă însă în variante felurite, după gustul fiecărui sătean care este constructorul propriei sale căși.”
Prețul limbii române: Mărturia unui gospodar prigonit
O primă întâlnire memorabilă a celor trei călători a fost cea cu un gospodar din Timoc, care era însoțit de frumoasa lui fiică. Bărbatul le-a povestit cum, deși provenea din Timocul bulgăresc, viața românească a rezistat neclintită în ciuda vitregiei vremurilor și a acțiunilor de deznaționalizare; tocmai încercările dușmanilor de a o distruge din rădăcini au întărit spiritul comunității. Vorbind despre suferințele celor dragi, „ori ai noștri, fără altă vină decât aceea că-și păstrează limba și datina românească...”, omul s-a întunecat la față. Din ochii săi albaștri au țâșnit scântei de mânie, ca niște fulgere pornite din adâncul unei revolte tăinuite.
“— Când mă gândesc cum m-au stâlcit în bătaie jandarmii pentru că odată am adus în satul nostru cărți românești... Muncisem la un boier de lângă Calafat o vară întreagă și când m-am întors la ai mei cu banii și merinde, am adus și câteva cărți românești: una de rugăciune, altele de povești... Săvârșisem crimă de a avea buche românească pentru sufletul meu și al copiilor mei. Mă gândesc ca la o groază la chinurile unei săptămâni întregi în care câinii înarmați m-au călcat în picioare și mi-au strivit carnea cu lovituri de liană și de armă. Aș fi avut și eu, poate, soarta celorlalți care au pierit uciși mișelește dacă fruntașii unui sat întreg n-ar fi intervenit la vreme... Nu vă puteți închipui câtă cruzime poate încăpea o fiară cu chip de om care-și închipuie că prin silnicie, chinuri sau prin bătaie poate scoate ceea ce-i românesc în noi... Câți români n-au plătit cu viața dragostea de a vorbi și ceti românește...”
Hora tăcută și ecourile haiduciei: Sufletul timocean între suferință și cântec
Fata care ascultase până atunci în liniște s-a îmbujorat brusc, trădând o emoție profundă în fața străinilor:
“Făcu mai întâi o mișcare de căprioară speriată, apoi își împlântă privirea în pământ. Printre una din acele frumoase în cămăși de formă timoceană, peste care o mână măiastră trecuse cu acul o cusătură simplă, dar cu totul artistică. La gât mărgele frumoase, din urechi bani de metal aurit, la brâu cingătoare plină de flori colorate...
— Ești gătită pentru horă, nu mergi?
— Ba da!”
 |
| Zi de sărbătoare într-un sat de pe Valea Timocului, 1936 |
În vale, pe covorul verde de iarbă, se pornise deja hora. Lăutarul interpreta cu patos cântece locale, însă atmosfera era una aparte, încărcată de o sobrietate neașteptată pentru o zi de sărbătoare:
„Flăcăii și fetele joacă ceva mai tăcut decât flăcăii și fetele din părțile noastre. Voioșia zilei de odihnă este undeva umbrită de nori care opresc zburdălnicia, entuziasmul tinereții. Cu greu poți tălmăci adâncul acestor suflete plămădite din lacrimi și suferință. Tineri și bătrâni au aceeași tristețe stăpânită a omului hoinar, fugărit de unii, lovit de alții; aceeași aspră și dureroasă întunecime a trecutului care umbrește ultima bucurie a fratelui năpăstuit. Poate că de aceea și hora pe care am văzut-o la Timoc, în vale, mi s-a părut lipsită de focul și exuberanța unei asemenea petreceri.”
Curioși să descopere mai mult din folclorul local, călătorii au cerut ca lăutarul să le cânte și vocal câteva piese. Un diblar priceput s-a executat imediat, începând cu povestea muzicală a unui erou local:
„Când oi zice și-o leleaStângă din Isicova,
Când oi zice colelieA plecat în haiducie
Nu pleacă de sărăcieCi pleacă de dușmănie.
De făcea de nu făceaPe dreptate le trăgea
Să vezi Stângă lucra...”
— Este cântecul lui Stânga, haiducul, eroul nostru timocean... El întruchipează sângele și vitejia străbunilor noștri. Isprăvile lui sunt purtate astăzi din gură în gură în cântece și povești... Cântecul pe care-l auziți e al „pădurenilor”. Câmpenii și vălenii au și ei cântece tot atât de frumoase despre haiducul nostru legendar.
La un semn discret, lăutarul a schimbat ritmul, trecând la o doină de dor:
„Foaie verde foi de fragă,Eu mă rog de cuc să tacăEl se suie sus pe cracăȘi mai mult cântă de mă seacăIa taci cuce nu cântaC-am dat de-o inimă rea...”
Ecourile unei lumi neschimbate
Vizita celor trei călători în Timocul anului 1936 se încheie sub vraja acestor acorduri de dor și revoltă, lăsând în urmă o comunitate care își poartă istoria pe umeri cu o demnitate tăcută. Dincolo de suferințele mărturisite și de asprimea jandarmilor, rămâne imaginea unei lumi care refuză să piară, legată ombilical de malul celălalt al Dunării prin limbă și datină.
„Cășile” cu arcade, mărgelele de la gâtul fetelor și cântecul haiducului Stânga nu sunt doar elemente de decor, ci bastioane ale unei identități românești care, deși încercată, continuă să dăinuie sub binecuvântarea unui cer ce pare să le înțeleagă, în sfârșit, martirajul. Cei trei pornesc spre casă, dar în urechi le mai răsună încă, de pe malul celălalt, vocea lăutarului și ritmul tăcut al unei hore care nu e doar joc, ci o formă de rezistență.
0 Comentarii