Vă invit să facem o incursiune în timp pe peroanele interbelice ale Gării de Nord. De ce tocmai acolo? Pentru că poarta feroviară a Capitalei — amplu modernizată în perioada interbelică — reprezenta prima mare surpriză de care avea parte un provincial sosit în București.
„Când am sosit întâi în stație, cu rețelele alea de șine multe și încurcate, cu halele și acoperișurile de fier nesfârșite printre care mă rătăceam, și mai ales când am ieșit prin portalul grandios, cu stâlpii groși cât ai unor copaci de trei sute de ani, mai înalți ca Ateneul, nu știam unde mă aflu. Voi fi greșit gara? - mă întrebam. Poate am adormit în tren și am ajuns prin vreun oraș din străinătate? Auzeam vorbindu-se diferite limbi în jurul meu… dar deslușeam mai mult graiul românesc...”
Ritmul febril al gării: Primadone, tenori și hamali
Vom culege, așadar, câteva instantanee interbelice ajutați de reporterul interbelic Val — autorul articolului „Peroane. Nostalgii. Valize”, publicat în revista Ilustrațiunea Română, numărul din 20 iulie 1932. O vom face în ritmul alert dat de pufăielile enervate ale locomotivelor care gâfâiau nerăbdătoare la peroane, asistând la o veritabilă comedie umană ce se juca printre trenurile gata de plecare.
Cu ochiul unui cronicar de moravuri, reporterul surprinde spectacolul peronului ca pe o scenă de operă unde fiecare călător își joacă, mai mult sau mai puțin dramatic, propriul rol:
„Întindeți urechea. Recunoașteți ritmul? Iată, chiar aici. Primadona, doamna cu trei copii târâți de braț, ca niște alge când înoți într-un lac; tenorul, domnul, obez ca toți tenorii, probabil și echilibrist căci jonglează cu vreo cinci valize, pachete, băsmăluțe; se interpelează în fugă, cu ochii înainte – spre bagheta cărui dirijor dacă nu hamalul al cărui număr l-au uitat?
(Paranteză: Ați remarcat că întotdeauna un hamal pare un fel de bandit și că întotdeauna în vârtejul specific peroanelor, dispare odată cu valizele încredințate și cu numărul de recunoaștere - ca să-l regăsim, calm și ironic, pe scara vagonului care ne va duce?)”
 |
| Călători interbelici consultând tabelul cu mersul trenurilor și o locomotivă cu aburi gata de plecare din Gara de Nord (1932) |
Următorul instantaneu este o imagine atemporală parcă, un scenariu de familie identic cu cele pe care le putem întâlni și în zilele de azi pe peroanele aceleiași gări, unde panica de ultim moment transformă o banală plecare în călătorie într-o adevărată furtună domestică:
„— Mitică? Îl vezi, Mitică?
— Nu e, Sofico... 143! 143!
— Trebuie să plec singură cu copiii! Întotdeauna mă zăpăcești; o viață întreagă m-ai încurcat... Nici cafeaua n-am apucat s-o beau... 145!
— Așa? Poftim că mă întorc! Pleacă singură! Bun voiaj! Dar să știi că nici nu mai vin! Merci de petrecere!
— Blestemată clipa când te-am luat! Mamă!
— Sofico, nu mă face de râs! Lasă-mă, Sofico! 143!
— 145!
— Ei, na, poftim! Du-te cu 145 al dumitale!
Și domnul trântește valizele și dă să se întoarcă. Copiii urlă, doamna are o criză de nervi... ...pe când, calm și ironic, hamalul 144 aștepta pe scara vagonului de clasa a II-a: București-Predeal-Brașov...”
Cine mai aude astăzi șuieratul unei locomotive sau cine mai observă, pe peron, oamenii care se cred datori — aidoma scenelor pe care le-au văzut la cinema — să fluture pătimaș batistele și să plângă? Aceasta este o caracteristică tragică a gării: o imensă și brutală asemănare cu viața, surprinsă în momentele ei cele mai diverse în care dramele se consumă la un pas de nepăsarea celor din jur:
„Plecări, sosiri, regăsiri, bucurii, dureri, sărutări, fluturări de batiste, lacrimi, râsete - nașteri, morți... Și peste tot, marea tragedie a vieții: indiferența.
Tânărul de care m-am izbit se despărțise de logodnica sa. Suspine i se ridicau din gâtlej, reținute de rușine și solitudine. Eu l-am izbit cu valiza.
Iată, dumnealor s-au regăsit după luni de despărțire. În ochii lui lucește bucuria ca o stea de primăvară. Dar doamnei din fața mea îi pare atât de rău că pleacă spre tărâmuri de durere...”
Clasa a III-a: O insulă de calm în furtuna gării
În contrast izbitor cu graba burgheză a călătorilor de la clasele superioare, clasa a III-a oferea o cu totul altă filozofie a călătoriei. În trepidația continuă dată de pufăiela locomotivelor cu aburi, exista pe peronul gării, chiar lângă restaurantul clasei a III-a, un loc unde oamenii stau calmi ca havaienii și hindușii. Acolo se aduna adevărata aglomerație a călătorilor, oameni ai pământului pentru care timpul avea cu totul alte dimensiuni:
„Liniștiți, așezați pe pietre, cu desaga între genunchi, cu ochii calmi, lasă vremea să treacă în așteptarea trenului care va veni peste ore sau chiar zile întregi...Iată, o mamă întinde un sân plin copilului care începuse să plângă, iar acum surâde. Un bătrân răsucește țigarea cu degetele de chihlimbar. Sunt câțiva care dorm. Oamenii aceștia nu se agită; sunt calmi.
— O să vie vremea, o să vie trenul...
Ce grabă i-ar împinge? Au venit cu trei zile înainte, cu mămăliga și brânza, și acum așteaptă. Spuneți-le că sunt oameni cari vin numai cu un sfert de oră înaintea plecării; vor râde ca de niște nebuni când le vor vedea agitația. Ei așteaptă...”
Peroanele Gării de Nord: Pericole și intrigi ascunse
Gara de Nord. Cu zecile de trenuri de zi și de noapte soseau necontenit provincialii, iar pe peroanele aglomerate se dădea (și se mai dă...), nevăzut, asaltul. Mulțimea devenea fundalul perfect pentru micii escroci, hoții de buzunare sau agenții vigilenți ai poliției, care transformau peronul într-o scenă demnă de romanele polițiste:
„Doamna elegantă merge către Pullman, bălăngănind sacoșa. Un domn și mai elegant o urmează. Și un domn și mai elegant îl urmează pe acesta. Domnul elegant vrea să fure geanta doamnei. Iar domnul și mai elegant e agent secret...”
Însă furturile de genți nu erau singurele capcane întinse călătorilor naivi abia coborâți din vagoane; de cele mai multe ori, mirajul Capitalei venea la pachet cu ispite mult mai periculoase, orchestrate de personajele dubioase din Cartierul Grivița:
„Iat-o pe „Leoaica”, o brună nostimă, prinzând victima în laț chiar de pe peron:— N'ați dori o cameră simpatică și convenabilă? - șoptește ea insinuant.
Omul o privește lung, cântărind-o… Întreaga ei ființă respiră cele mai dulci promisiuni.— Da, dacă o fetiță dulce mi-ar ține tovărășie…
Omul s'a prins în laț, căci nu-i dus într'o cameră de hotel ci într'o casă cu aspect onorabil de pe strada Atelierului. Alături e o bodegă și stăpânul, care a prins “mișcarea”, a și trimis băiatul să întrebe ce dorește domnișoara.” (Ilustrațiunea Română, 21 iunie 1933)
Dar asta este o cu totul altă poveste: citește continuarea aici: „Vestalele” din Cartierul Grivița.
În ciuda acestor mici drame, capcane și destine intersectate pentru câteva clipe, viața gării își urmează cursul mecanic și implacabil, topind zgomotul și agitația umană în ritmul greu al fiarelor de fier:
„Omizi negre pleacă încet, urnindu-se greu. Furnici mici mișună agitate, indiferente pentru ceilalți. Ritual de rumbă al locomotivelor regizează baletul fantastic al gării.
Dureri, bucurii...Despărțiri, regăsiri...Nașteri, morți...
Atenție! Semaforul a ridicat brațul...”
Dacă v-a captivat atmosfera secretă din jurul Gării de Nord și vreți să descoperiți și alte locuri mai puțín știute ale Bucureștiului de altădată, vă invit să explorați două istorii la fel de fascinante:
- „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932)
- Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic
0 comments:
Trimiteți un comentariu