Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic

Într-o perioadă în care stabilitatea monedei naționale era o preocupare constantă, autoritățile interbelice au recurs la măsuri drastice pentru a controla specula valutară. 

 

Bursa oficială și bursa clandestină de la cafeneaua Macca

 

Un tablou veridic al acestor acțiuni, desfășurate într-o atmosferă de tensiune, ne este oferit de articolul „Ce este bursa neagră”, semnat de Alex F. Mihail și publicat în revista "Realitatea Ilustrată" din 9 noiembrie 1933. Reporterul relata o  operațiune polițíenească  impresionantă: forțe numeroase (polițiști, agenți secreți, jandarmi) au blocat simultan străzile Lipscani și Calea Victoriei, precum și câteva pasaje emblematice, în încercarea de a surprinde rețelele clandestine de schimb valutar. Iată cum era surprins momentul intervenției:

„La un moment dat, circulația a fost oprită, lumea intrigată neștiind despre ce este vorba.
— Ce s-a întâmplat? — se întrebau unii și alții.
În cele din urmă publicul a înțeles că este în cartierul băncilor din centru, pentru o razie, ce se făcea pentru a se descoperi pe cei ce făceau parte din așa-zisa „bursă neagră”. Goana s-a dat în special în jurul cafenelelor: „Bursa”, din pasajul Blanduziei, cafeneaua „Elite” din str. Lipscani, cafeneaua „Macca”, din pasajul cu același nume, cafeneaua „Macedonia” din Palatul Nifon, cafeneaua „Stern”, etc. În special au fost înconjurate pasajele dintre str. Karageorgevici și Calea Victoriei. Totuși, acest vast complex de imobile, cu un labirint de curți, ganguri și ieșiri prin prăvălii, a dat posibilitate de eschivare multora dintre cei surprinși acolo. Un om al poliției ne spune că era o portiță secretă la capcană... despre care nu se știa la prima razie”.

Campania autorităților nu s-a oprit însă la o singură descindere. La doar câteva zile distanță, poliția a revenit în aceleași locații, surprinzând din nou grupurile de speculanți și efectuând noi arestări. Această ofensivă nu a vizat doar Capitala; fenomenul s-a extins și la Constanța, unde organele de ordine, sprijinite de Banca Națională, au inspectat casele de schimb și magazinele mari. Obiectivul era clar: identificarea și stoparea speculei cu devize și valută forte, un fenomen considerat o amenințare la adresa economiei naționale.

Operațiunea „Bursa Neagră”: Cafenelele sub asediu

Cafeneaua „Bursei” din București nu purta acest nume întâmplător; era punctul fierbinte unde se intersectau destinele celor implicați în operațiunile valutare. Reportajul descrie modul de operare al forțelor de ordine: jandarmii și agenții civili au blocat instantaneu toate căile de acces, transformând cafeneaua într-un spațiu închis, sub strictă supraveghere:

„— Nimeni n-are voie nici să intre, nici să iasă! — a dat ordin comisarul care conducea razia.”

Reporterul, care a reușit să pătrundă în local la scurt timp după forțele de ordine, a fost martorul unui proces de control meticulos. Comisarii au instalat „puncte de control” la mesele din apropierea ieșirii, forțând fiecare client să își etaleze obiectele personale. Tensiunea percheziției corporale și a verificării actelor a scos la iveală realități diverse: de la sume considerabile de bani, până la situații aproape comice, cum a fost cazul „inventatorului” fără niciun ban în buzunare.

„Unii deșertau pe masă zeci de mii de lei, alții numai câteva sărăcăcioase monede.
— Ce meserie ai?
— Sunt inventator...
„Inventatorul” avea un geamantan... Emoție... cu ce-o fi plin?... Dar la deschidere s-a constatat că era gol. În buzunarele inventatorului nu s-a găsit nici un leu...
— Apoi n-ai nici măcar cu ce să plătești o cafea... ce făceai aici? — îl întrebă comisarul.
E de remarcat că cei mai mulți dintre cei percheziționați la cafenea n-aveau decât câțiva lei prin buzunare...
— Mai stau, domnule comisar?
— Pleacă sănătos!...”

După verificările minuțioase ale clienților, situația s-a clarificat rapid. Deși peste o sută de persoane fuseseră inițial reținute la cafeneaua „Bursei”, comisarul Aurel Ionescu a dispus arestarea a doar doi indivizi. Transportul acestora la Prefectură a fost realizat discret, prin intermediul agenților în civil, în timp ce toate persoanele reținute în restul cafenelelor, împreună cu dovezile confiscate, au fost conduse către sediul poliției pentru continuarea cercetărilor. 

Presa de investigație interbelică: Cercetări "sub acoperire"

Deși autoritățile desfășurau aceste acțiuni spectaculoase, reporterul Alex F. Mihail nu era convins că măsurile polițienești atingeau rădăcina fenomenului. Intrigat, a decis să continue investigația pe cont propriu, pentru a vedea dacă „bursa neagră” putea fi atât de ușor stârpită. 

În paralel cu demersurile sale, a solicitat informații la Banca Națională a României, dorind să înțeleagă cadrul legal impus în 1932, prin care banca centrală devenise singura autoritate abilitată să tranzacționeze devize și să verifice contabilitatea firmelor comerciale, totul pentru a preveni manipulările ce ar fi putut duce la devalorizarea leului.

Iată cum descrie Alex F. Mihail experiența sa de „investigator” sub acoperire:

„— Mi-ar trebui câțiva dolari... — am spus pe șoptite unuia, care, părând suspect, fusese arestat în primul moment, la cafeneaua „Bursa”, dar apoi i s-a dat drumul.
După oareșicare negocieri, „agentul” mi-a dat adresa unui ceasornicar.
— Nu sunt atât de prost să port valori la mine — mi-a spus el — dar îi voi scrie tovarășului meu... Îți va da tot ce vrei...
M-am dus la adresa indicată și am găsit acolo într-adevăr o ceasornicărie.
— Vreau să cumpăr un număr de dolari — explicai. M-a trimis domnul cutare la d-voastră... A spus că vă scrie și o scrisoare.
— Dolari? Ce fel de dolari? — mă întreba mirat negustorul.
— Dolari americani... Nu ați primit o scrisoare...
— Eu n-am dolari... Aici e ceasornicărie... Dacă voiți, pot să vă arăt o colecție... Avem ceasornice pentru damă, pentru bărbați, de buzunar, brățări... Prețurile extrem de ieftine... Batem orice concurentă!
— Nu-mi trebuie ceas. Eu vreau dolari... — insistai.
— Dolari n-am! — răspunse supărat negustorul și îmi întoarse spatele.
Credeam că am fost victima unui farsor. Totuși, peste două zile am primit o scrisoare cu următorul conținut, scris la mașină: „Informațiile fiind bune, sunt dispus a vă servi. Vă rog să treceți în orice zi. Am primit și scrisoarea despre care m-ați întrebat. Vă salut. Cu toată stima, CEASORNICARUL"
Erau luate destule precauții: nici o semnătură, nici o adresă, nici un scris de mână. Nimeni nu ar fi putut identifica pe trimițător, în afară de mine, care fusesem și vorbisem acolo. M-am dus la adresa știută; acolo, „ceasornicarul”, căruia magazinul îi servea numai de pretext, mi-a pus la dispoziție orice fel de valute și devize aș dori, în cantitate oricât de mare.”

După ce a confirmat faptul că „bursa neagră” era mult mai bine organizată decât lăsau să se vadă arestările din cafenele, reporterul a căutat explicații la nivel înalt. A realizat, în urma discuțiilor, că adevărații vinovați nu erau cei care făceau schimburi mărunte în localurile din centru, ci entități mult mai puternice care operau în umbră.

„— Credeți că agenții de prin cafenele aduc răul cel mare? — am întrebat.
— Aceștia fac afaceri mici... În majoritatea cazurilor, flotanții de prin cafenele sunt niște bieți nenorociți și dacă li se spune că fac parte din „bursa neagră” este pentru că nu au „bani albi pentru zile negre”...
— Cine sunt atunci principalii vinovați?
— Sunt unii exportatori, apoi unele case mari de comerț etc., care tind să eludeze dispozițiile legii spre a servi intereselor proprii. Aceștia nu țin registre comerciale corecte, nu fac declarații loiale în legătură cu comerțul de devize și în acest mod se strecoară afară din țară devize. Dar noi avem nevoie de valută forte chiar pentru plata cuponului...”

Lecția istoriei: De ce trebuie să ne păzim moneda

Pentru a argumenta nevoia de supraveghere a pieței valutare, autorul articolului recurge la un avertisment istoric. Contextul economic german de după Primul Război Mondial, marcat de hiperinflație, reprezenta o lecție valoroasă pentru România acelor ani:

„Ne aducem cu toții aminte de lovitura abilă a nemților, care, acum câțiva ani, au acumulat devize de valută forte, iar mărcile lor le-au trimis peste graniță prin alte țări. Când a intervenit scăderea valorii mărcii până aproape de zero, nemții nu mai aveau țară! Era acolo doar foarte puțină monedă divizionară, pentru mici cumpărături interne. În Germania se plătea și se cumpăra mai ales cu monedă străină: cu dolari, franci, elvețieni etc. Cei ce au pierdut la căderea mărcii nu au fost nemții, ci celelalte popoare, care au avut naivitatea să lase să pătrundă în țara lor stocuri mari de mărci germane... Printre aceștia am fost noi. Mulți români s-au ruinat atunci cu prilejul căderii mărcii.”

Pentru a sublinia modul în care inflația galopantă a inversat valorile economice, reporterul Alex F. Mihail consemna în articol o anecdotă ce circula intens în epocă:

„Se povestește despre doi nemți frați. Moșteniseră fiecare câte patruzeci de mii de mărci de la tatăl lor. Unul, om așezat și econom, depusese economiile, partea lui de moștenire, la o bancă. Celălalt, un bețiv, a dus-o numai în chefuri. După un timp se întâlniră:

— M-am nenorocit! Sunt sărac lipit pământului... Banii mei nu mai valorează nimic — spuse fratele așezat. Dar tu ce ai făcut? 

— Nici eu nu mai am nimic. Am băut toți banii... M-am ales doar cu o pivniță plină de sticle goale... de șampanie... — răspunse fratele ușuratic, râzând nepăsător. 

— Huraaa! Atunci suntem salvați!... 

Și vânzând sticlele goale pe care bețivul le aruncase în pivniță s-au pomenit iarăși cu buzunarele doldora.”

Micii „valutiști” și marii profitori: O lecție valabilă și azi

Radiografia făcută de autorul articolului dezvăluia o realitate incomodă: legile de atunci, deși bine intenționate, au găsit un aparat administrativ nepregătit, iar măsurile Băncii Naționale de a proteja moneda națională erau adesea subminate de entități puternice care își conservau averile în depozite bancare din străinătate. Privind retrospectiv, constatăm că nici atunci, nici azi, micii „valutiști” de prin cafenele sau colțuri de străzi nu au fost adevărații profitori ai acestui sistem clandestin. Ei reprezentau doar vârful vizibil al unui aisberg, în timp ce marii jucători rămâneau (și rămân), în mare parte, de neatins.

Pentru cei pasionați de culisele financiare ale acelei epoci, vă invit să citiți și articolul: „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932).