 |
| Titlul și ilustrația principală a anchetei publicate în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 27 ianuarie 1932 |
Afaceri cu parfum de epocă: Anticari cinstiți și maeștri ai falsului
Nu despre adevărații anticari vreau să vă povestesc astăzi. Vă invit să pătrundem în lumea tenebroasă a falsificatorilor de antichități interbelici, ajutați de ancheta „Anticari și antichități: Cum se fabrică antichitățile”, semnată de Paul B. Marian și publicată în numărul din 27 ianuarie 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”. Ne vom începe vizita după ce vom citi avertismentul lansat de reporterul interbelic:
„Sărmani colecționari care vă închipuiți uneori că ați făcut o afacere frumoasă! Fiți siguri că ceea ce ați cumpărat drept un lucru vechi, n-a căpătat cu adevărat o oarecare valoare decât în momentul când a intrat în acest magazin și a suferit o depreciere totală în clipa când îl părăsea, ca sub lovitura unei baghete magice, a vreunei zeițe răutăcioase. Vă închipuiți, credeți oare, că e atât de lesne de găsit, mai ales la noi, atâtea obiecte de artă, atâtea mobile vechi care inundă magazinele de antichități? Puteți să mai credeți că, în ciuda incendiilor, a prafului, a timpului, mai pot exista atâtea lucruri vechi, atâtea mobile vechi, aproape intacte? Gândiți-vă câte magazine de antichități avem și că toate sunt pline de obiecte vechi.”
O vizită interbelică într-un „magazin de antichități”
Să pătrundem așadar, însoțiți de jurnalistul interbelic, într'unul din aceste magazine:
„Când pășesc pragul unui magazin, o muzică ascuțită, tremurătoare, sfioasă, îmi anunță apariția. Doamnele fardate, de altădată (?) se agită binișor în cadrele lor pudrate cu aur. Oglinzi cenușii, cu rame de lac verde, sau năstrușnice chinăzerii (pe care nu chinezii le fac, ci care sunt fabricate la Londra, dacă nu chiar în “atelierul de antichități” al anticarului!), prind cu înfrigurare o rază de soare venită de departe.
Din fundul magazinului, vine negustorul, un evreu bătrân, ieșit parcă dintr-o comedie de Goldoni. Vine bălăbănindu-se spre mine, cu ochii speriați, cu suflul greu. Pare un abate prea mâncăcios, silit să umble după festin. Se ploconește la fiecare vorbă, își agită cheile din buzunar ca un pivnicer și-și freacă mâinile gălbejite de tutun și vreme, satisfăcut probabil că a pus mâna pe un client.
— Cu ce vă putem servi, vă rog, d-le? Ceva stampe v'ar interesa?
Și se și îndreaptă spre scaun, de care stau rezemate cartoane cu stampe ce așteaptă mâna înfrigurată a cumpărătorului, a amatorului care se va lăsa de cele mai deseori înșelat de gălbejeala desenului, trecut drept vechi. Negustorul e destul de vorbăreț și are un întreg vocabular de cuvinte „tehnice”, cu care ar putea lesne ameți mintea amatorului improvizat.
Ceva mai încolo, în umbră — o umbră folositoare negustorului — vitrinele de cristal îngălbenit (gălbejeala e absolut necesară într-un magazin de antichități: e semnul indispensabil de vechime), străjuiesc porțelanurile. Farfurii, asemănătoare celor ale lui Bernard Palissy — de altfel anticarul se jură că sunt adevărate — prezintă pe fondurile lor verzi de câmp primăvăratec, animale și gângănii, prea viu colorate ca să poată fi vechi cu adevărat. Cești de Sèvres, cumpărate direct de la un magazin de porțelanuri, și „vase de China”, „de Japonia”, papagali de porțelan și delicate figurine de Saxa, o lume întreagă, încât pe drept cuvânt, amatorul necunoscător al tuturor tainelor ce se ascund sub aparența acestor lucruri vechi, ar crede că întreaga curte de la Versailles și-a dat întâlnire acolo.”
 |
| Secvențe din viața anticarilor bucureșteni: un negustor de cărți stând la intrarea prăvăliei (stânga) și trecători adunați în fața anticariatului Pach de pe bulevard (dreapta). |
Falsuri, trucuri și... „tehnici de marketing”
Dar bine, veți întreba dv., cum se poate ca un tablou lucrat în atelier, uneori chiar de o mână tocmai dibace, să fie dat drept un obiect vechi și vândut uneori pe o sumă destul de respectabilă? Ancheta interbelică ne dezvăluie misterul:
„Într-un colț, câteva pânze răsturnate, un șevalet șchiop. Un pictor al cărui nume nu-l veți întâlni niciodată într-o expoziție personală sau la Salonul Oficial, ia câte una din aceste pânze, o privește, apoi cu un gest resemnat, o pune la loc. La ce bun să încerce să facă tablouri originale, care nu se vor vinde? O interpretare personală a naturii? Un portret? La ce bun, când în josul lui nu poate așterne o iscălitură celebră sau măcar cunoscută?! Și lăsând deoparte toate speranțele artistului — dacă se mai pot numi așa — se așterne pe munca lui cotidiană la care-l folosește anticarul pentru "confecționarea falsurilor". Pentru acest „serviciu” primește un „salariu” foarte modest, pentru care face orice cere stăpânul lui.”
Însă inventivitatea breslei nu se oprea doar la pânzele pictorilor anonimi, ci trecea rapid la prelucrarea brutală a materialelor.
„Există totuși atâtea mijloace ca obiectele fabricate astfel să capete aparența de lucru vechi. De pildă, cu ajutorul zemei de bălegar un lemn nou de tot capătă tonul pe care îl au obiectele învechite și câteva găuri făcute cu alice de pușcă imită perfect găurile făcute de carii și uzura timpului. Iar statuetele, cu ajutorul unei patine, iau de asemenea înfățișarea de statui vechi. Deci, negustorii fabricanți de antichități, ținând seamă că toate aceste trucaje sunt foarte lesne de realizat, pe cât de greu de recunoscut, n'au nici un motiv să renunțe la fabricarea obiectelor de artă veche.”
Pe lângă aceste metode brutale de atelier, adevăratele lovituri financiare aveau nevoie de o punere în scenă mult mai rafinată, bazată pe slăbiciunile psihologice ale clienților.
„O doamnă, doamna M., a inventat un truc: publică în ziare câte un anunț în care spune că, fie din cauza plecării (acesta-i termenul clasic), fie din alte cauze, e silită să vândă toate mobilele, pretinse vechi sau de oarecare preț. Comedia aceasta se reînnoiește în fața oricărui client, care își închipuie că a descoperit în sfârșit „pasărea rară”, când în realitate nu cumpără decât dintr-un simplu magazin camuflat într-un apartament al unei doamne respectabile, care vai! săraca, din cauza crizei, e nevoită să-și vândă mobilele de care „Vă rog să mă credeți, d-le, mă despart cu multă greutate... Mă leagă atâtea amintiri... Dar ce să fac?”...
Într-adevăr, ce să facă altceva mai bun decât să-și vândă niște mobilier fără nicio valoare, dar pe care o patină inteligent aplicată le face să pară vechi, pe un preț destul de simpatic, repetând operația aceasta de câteva ori? Și când trucul nu mai reușește la București, d-na M. se duce în provincie, unde negustorul de antichități îi mobilează, în mod special, o casă veche. Și negoțul continuă...”
Cumpărători de iluzii: Snobismul naiv din saloanele interbelice
Dincolo de ingeniozitatea escrocilor, adevărata vulnerabilitate care hrănea această industrie clandestină se afla chiar în mentalitatea cumpărătorilor din înalta societate.
„Principala cauză a tuturor acestor falsuri rezidă în parte în snobismul naiv al cumpărătorilor. Când o să treacă „mania” aceasta a antichităților, când fiecare se va mulțumi să fie atât de înțelept să-și cumpere o mobilă frumoasă de cutare sau cutare stil, negoțul de antichități va înceta și magazinul de antichități va renunța să mai vândă tablouri și mobile false, drept Rafaeli, Rembranzi sau Madone gotice! Artiștii își vor vinde poate mai curând operele lor, când publicul se va obișnui să ia drept criteriu frumusețea în loc de vechime și nu va fi nevoie să se recurgă la fel de fel de combinații extraordinare, spre a se desface o marfă fără nici o valoare artistică.”
Unui asemenea snob, orice negustor îi poate vinde ușor o piesă de mobilier „autentică” din secolul al XVII-lea sau cel mai banal vas, pe care îl poți găsi oriunde, drept un autentic vas grecesc găsit cu ocazia unor săpături făcute în Elada...
„Vă închipuiți deci, cât de lesne i-a fost unuia din acești negustori de așa-zise „antichități” să-i vândă o bibliotecă oribilă și de prost gust, ca aparținând lui Dimitrie Cantemir. Nu trebuie să mai adaug că posesorul acestei biblioteci pe ale cărei colțuri stăteau sculptate în lemn o Minervă și un Timp — banale și plate sculpturi de duzină — era convins de autenticitate. De altfel, biblioteca nu conținea decât ediții de lux (eroul nostru este foarte bogat), legate în piele de vițel.
Dar, o zi, întâmplarea făcu că, aflându-mă singur în biroul unde trona masiva și ridicola “bibliotecă a lui Cantemir Vodă”, am vrut să răsfoiesc o carte; era netăiată. Am răsfoit încă multe altele: toate erau netăiate. Când se întoarse stăpânul acelei bogate colecții de cărți, mă surprinse stând mirat în fața bibliotecii lui.
— A, spuse el zâmbind, te vei fi mirând că nicio carte de-a mea nu-i tăiată? Prostii, dragă, eu n'am timp să citesc. Biblioteca nu-i pentru mine, e pentru lume! Ce dracu’, doar un om ca mine trebuie să aibă o bibliotecă!
În privința aceasta eram de acord.”
În loc de concluzie: Un avertisment interbelic
Nu putem să ne încheiem periplul interbelic decât cu avertismentul transmis cititorilor (de ieri și de azi) de reporterul interbelic:
„Am găsit de aceea necesar să inițiez pe cititorii acestei reviste în unele secrete ale magazinelor de antichități, pentru a da de gândit celor cari contribuie, prin credulitatea și snobismul lor, a face din acest negoț unul din cele mai bănoase, în dauna adevăratei arte. În genere, chiar în comerț, există o loialitate profesională, care-i constituie baza. Comerțul, sau mai bine zis trucajul antichităților, trebuie socotit aparte; el este dominat de acest principiu: a cumpăra un lucru fals și a-l da drept autentic.”
Iar dacă vreți să aflați povești din lumea adevăraților anticari de altădată, vă invit să citiți articolul: Anticarii Bucureștiului de altădată: Secretele negustoriei cu cărți.
Dacă v-a captivat atmosfera din lumea anticariatelor de altădată și vreți să descoperiți și alte locuri mai puțin știute ale Bucureștiului de altădată, vă invit să explorați două istorii la fel de fascinante:
0 comments:
Trimiteți un comentariu