De vorbă cu Maria Snejina: Povestea uluitoare a divei poloneze de la Opera Română

Vă invit să pășiți alături de un reporter interbelic, ascuns discret în spatele inițialei „T.”, într-o după-amiază de toamnă a anului 1932. Destinația? Căminul d-nei Maria Snejina, mezzosoprana care cucerea inimile publicului meloman la Opera Română din București. Încă de la pragul ușii, vizitatorul era întâmpinat de o explozie de triluri fermecătoare care inundau întreaga casă, semn că artista se afla în plin proces de creație pentru un nou rol.

Colaj de fotografii interbelice cu Maria Snejina în locuința sa: artista cântând la ghitara, relaxându-se pe divan cu pisicile sale și pozând lângă lămâiul din camera de muzică.

Odată introduși în universul său intim, o descoperim pe marea artistă în fața pianului, sub privirea atentă a lui „Pussi”, cățelușul mops care părea să dețină rolul de gardian al acestui templu muzical. Decorul era unul care îmbina rigoarea studiului cu exotismul unei sensibilități aparte:

„Camera de muzică, unde m'a primit, este încărcată cu note muzicale, partituri, cărți... Într'un colț, o plantă mare își ridică semeț ramuri înverzite până în plafon: este un lămâi care a prins câteva fructe. Lângă pian, altă plantă, mai mică. O atmosferă exotică, de soare cald, meridional, scaldă decorul pe cât de simplu, pe atât de cochet al unei „încăperi de lucru”. Doar fotografiile cu autografele cântăreților celebri abundă pretutindeni; o profuziune de amintiri, împestrițate ici-colo cu imaginea cântăreței în multiplele roluri pe care le-a jucat.”

De la Astronomie la Operă: O biografie marcată de refugiu și pasiune

Dincolo de aura strălucitoare a scenei, viața Mariei Snejina ascunde o poveste fascinantă de reziliență. Născută în 1898 în Podolia, pe domeniile tatălui său, artista a trăit de timpuriu experiența dezrădăcinării. Deși publicul o percepea adesea prin prisma spațiului slav, Maria Snejina își clarifică originile cu mândrie:

„— Așadar ați fost „refugiată” în Rusia! Și eu care v'am socotit o rusoaică autentică...
— Nu, sunt poloneză. Născută în Podolia rusească, pe domeniile tatălui meu din Timanuvka-Lipovska, am cunoscut refugiul din fragedă tinerețe. Cu părinții mei, m'am refugiat la Nicolaew, în Ucraina. Acolo am învățat liceul rusesc și primele lecțiuni de canto. N'am visat niciodată că voi deveni artistă. Este drept că-mi era încă de pe atunci dragă scena, muzica, Opera.”

Parcursul său intelectual a fost unul atipic pentru o viitoare divă a operei. Elevă eminentă, distinsă cu medalia de aur la absolvirea liceului, Maria Snejina s-a îndreptat inițial spre științele exacte, înscriindu-se la Universitatea Bestujev din Petersburg pentru a studia matematica și astronomia. Istoria a intervenit însă brutal: tulburările revoluționare izbucnite în 1910, după moartea lui Tolstoi, au dus la închiderea universităților.

Această barieră s-a transformat într-o oportunitate. Viitoarea artistă a plecat la Geneva, unde a obținut o diplomă în filologie, dar și primele îndrumări serioase în canto de la profesorul Ketten. Destinația finală a formării sale a fost Parisul, loc în care talentul său a fost recunoscut la cel mai înalt nivel:

„— Am învățat și la Paris. Am absolvit conservatorul cu distincție și am fost eleva câtorva profesori celebri. În urmă m'am măritat cu inginerul Kamienski.”

Absolventă a clasei lui Frank Hettich în 1914, cu trei premii de onoare (cânt, operă și operă comică), Maria Snejina era pregătită să cucerească marile scene, drumul său purtând-o în cele din urmă spre București.

Un concurs fericit de împrejurări: Debutul sub semnul lui Carmen

Destinul a vrut ca drumul Mariei Snejina spre Polonia să treacă prin București, transformând o simplă escală într-o adopție definitivă. Capitala României a câștigat astfel o voce de aur, după cum mărturisește însăși artista:

„Acum zece ani veneam prin Constantinopol, prin București, ca să merg în Polonia... și un concurs de împrejurări m'a făcut să cânt la Opera Română, să îndrăgesc țara românească și să rămân aici, în Capitală, unde mă vedeți și astăzi...”

Momentul intrării sale în conștiința publicului românesc a fost unul de o importanță istorică pentru scena lirică autohtonă, avându-l ca partener pe legendarul tenor Traian Grozăvescu. Amintirea acelei seri de iarnă a rămas vie în sufletul sopranei, fiind punctul de plecare al unei cariere în care s-a dăruit total fiecărui personaj:

„— Vă reamintiți de debut?
— Ba încă cu destulă emoție: 2 Ianuarie 1923, în Carmen, cu neuitatul Grozăvescu... Care artist nu-și aduce aminte cu drag de primul pas făcut pe scenă? De atunci am jucat atâtea...
— Și care rol v'a plăcut mai mult?
— Toate, absolut toate. În fiecare am găsit ceva care să mă atragă, să mă captiveze și să mă facă să uit că sunt o interpretă... Am trăit și trăiesc pe scenă rolurile pe care le joc...”

Între „Ora spaniolă” și furtunile sufletului

Discuția continuă într-o notă relaxată, reporterul savurându-și cafeluța pregătită „turcește”, sub privirea vigilentă a mopsului Pussi. Totuși, rigoarea profesională a gazdei rămâne prezentă; în acea perioadă, Maria Snejina se pregătea intens pentru o premieră de prestigiu la Opera Română:

„— „Ora spaniolă”, de Maurice Ravel?
— Exact. În aceeași seară se va juca și un balet scris de același cunoscut și apreciat autor.
— Desigur opera lui Ravel va place publicului nostru...
— Cu atât mai mult, întrerupse d-na Snejina, cu cât avem un public care apreciază muzica bună, un public cunoscător pe care-l stimăm nu numai noi, artiștii de operă, dar toți cântăreții străini cari se abat prin capitala noastră...”

Maria Snejina, mezzosoprana Operei Române, studiind o partitură în camera sa de muzică, lângă lămâiul decorativ; artistă purtând o rochie elegantă de epocă, într-o atmosferă interbelică rafinată.

Maria Snejina pe prima pagina a revistei "Ilustratiunea Română" (23 noiembrie 1932)

Însă, dincolo de tehnica vocală și de succesul la public, Maria Snejina dezvăluie sacrificiul invizibil al interpretului. Arta devine uneori un refugiu sau o mască necesară, atunci când viața personală este marcată de suferință. Momentul de confesiune care urmează este de o rară sensibilitate:

„— Și care rol v'a plăcut mai mult?
— Toate, absolut toate. În fiecare am găsit ceva care să mă atragă, să mă captiveze și să mă facă să uit că sunt o interpretă... Am trăit și trăiesc pe scenă rolurile pe care le joc...
— Uneori în discordanță cu starea sufletească a artistului...
Maria Snejina păru tulburată; un val de melancolie specific slavă îi umezi ochii; apoi adăugă:
— Adevărat! Artistul poate trăi în aceeași clipă două lumi diferite, fără ca publicul să releve contrastul. O singură dată mi s'a întâmplat și mie, acum cinci ani, să joc o stagiune întreagă un Lohengrin, cu lacrimile în ochi și cu furtuna în suflet... Se petrecea ceva dureros care-mi stoarce și astăzi lacrimi. Dar îmi trăiam și rolul pe care spectatorii nu-l bănuiau dublat de un altul...
Am schimbat șirul vorbei, pentru că din imprudență atinsesem un punct nevralgic, pe care, oricum, nu îmi era poate permis să-l ating.”

Un samovar, două pisici și o lume de credință necuvântătoare

Departe de luminile rampei, Maria Snejina era o femeie care își prețuia căminul mai presus de orice. Convorbirea alunecă repede asupra vieții sale private, unde descoperim o „familie” extinsă și neașteptată, formată din mici prieteni care îi oferă o loialitate necondiționată:

„— Pentru că văd că vrei să-ți spun câte ceva despre viața din căminul pe care-l vezi și d-ta acuma, iată, îți voi spune: mă simt și eu, ca oricare altul, mai bine în căminul meu decât oriunde. Mi-e drag căminul și nu cred să existe om care, într'un fel sau altul, să nu-i guste farmecul... În preajma mea am câteva ființe dragi. O vezi pe „Pussi”. Îți voi arăta îndată pe „Ledda”, cu mult mai inteligentă, mai credincioasă și mai puțin răsfățată. Am și două pisicuțe, Kissa și Murecika. Kissa doarme pe etajera din hall, în culcușul ei de unde n'o poate scoate nimeni. Murecika e mai zglobie, mai jucăușă; aleargă după mine în toată casa și, aidoma ca și „Pussi”, stă ceasuri întregi să asculte cum cânt... Îți va părea curios că-mi petrec vremea dezmierdând și îngrijind pisicile... Dacă ai ști cât de mult merită aceste animale dragostea noastră... Sunt, poate, mai credincioase decât oamenii... Când mă întorc de la spectacol, pisicuțele și câinii îmi ies în întâmpinare: mă așteaptă și fiecare-mi povestește “în limba ei” întâmplările serii...”

Tabloul intimității sale este completat de o scenă de un rafinament melancolic, ce pare desprinsă dintr-un roman rus. Este momentul de răgaz de după spectacol, când amintirile carierei se împletesc cu aburul ceaiului și torsul pisicilor, într-o „scenă de interior” plină de poezie:

„Pe divanul de alături, noaptea târziu, după reprezentație, hoinăresc cu gândurile mele... Pe o mescioară samovarul meu, după un vechi obicei păstrat din vremea când eram refugiată cu părinții mei în Rusia de Sud... Un ceai bun și fierbinte, cu rom, cu unt, cu dulceață și cu prăjituri pe care le împart pe din două cu necuvântătoarele mele... Retrăiesc în minte o emoție de artă pe care mi-a putut-o da, în seara aceea, o muzică bună, o interpretare superioară... Ici și colo câte o amintire desprinsă din propria mea carieră deapănă șirul gândurilor... Pisicuța joacă cu laba ei de porțelan alb un ciucure; „Pussi” roade în taină un pantof, în timp ce Kissa toarce fuiorul poveștilor negrăite...”

Epilog: Muzica „pentru suflet” și o moștenire de neuitat

Vizita reporterului „T.” se apropie de sfârșit sub semnul unei filozofii de viață senine. Discuția alunecă spre teme mari — misiunea Operei, vitregia vremurilor și refugiul salvator pe care îl oferă arta. Totul se desfășoară într-un cadru de o estetică aproape palpabilă, unde mirosul de cafea proaspătă se împletește cu ecoul cântecelor rusești și prezența discretă a "unei ghitări ce așteaptă într-un colț". Este momentul unei ultime confesiuni:

„— Câteodată, desigur, cântați și pentru dv...
— Cum e și firesc. Dar cânt „pentru sufletul meu”... așa cum fiecare are dreptul...”

Cariera Mariei Snejina la Opera Română a fost una de excepție, întinzându-se mult dincolo de momentul publicării interviului în paginile revistei Ilustrațiunea Română. Chiar și după ce s-a pensionat, marea artistă nu s-a despărțit de universul liric. Așa cum consemnează Stephan Poen în notele sale de muzicologie, în anul 1954 Doamna Snejina preda lecții de canto, rămânând o prezență fascinantă și mondenă. Dragostea pentru scenă a readus-o însă în fața publicului pentru roluri de compoziție memorabile, precum Niania din Evgheni Oneghin, Bertha din Bărbierul din Sevilia sau Martha din Faust.

În ultimii ani, bucureștenii o puteau întâlni în zona Pieței Rossetti, unde locuia, sau la Biserica Scaune, păstrându-și distincția până în 1973, când s-a stins din viață. Maria Snejina rămâne în istoria noastră nu doar ca o voce remarcabilă, ci ca un model de eleganță și devotament față de „muzica sufletului”.

Călătoria continuă: Alte destine memorabile din România Interbelică

Dacă v-a plăcut incursiunea în universul intim al Mariei Snejina și v-ați lăsat purtați de „trilurile fermecătoare” ale mezzosopranei Operei Române, călătoria prin destinele care au marcat perioada interbelică continuă pe blog. Iată și alte portrete fascinante care au definit spiritul acelei epoci: