Mănăstirea Viforâta în 1934: Printre rugăciunile maicilor și umbrele trecutului

În călătoria noastră prin România de altădată, îl însoțim pe reporterul Ion Tic, trimisul revistei „Ilustrațiunea Română”, într-o vizită documentară întreprinsă în primăvara anului 1934 la o mănăstire de maici situată în imediata apropiere a Târgoviștei. 

Îl regăsim pe jurnalist la poarta mănăstirii Viforâta, o construcție de o simplitate impunătoare care, după cum consemna reporterul interbelic, „își scaldă albul imaculat al varului în ultimele raze de soare”. Lăcașul, ce poartă dublul hram al Nașterii Maicii Domnului (8 septembrie) și al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, îi dezvăluie imediat drumețului caracterul său arhaic.

„Într-adevăr, documentele spun că această mănăstire, care la început a fost mănăstire de călugări, a fost zidită în 1530 de Vlad Vodă Basarab. Leon Vodă în 1631 i-a dăruit o prea frumoasă icoană în argint reprezentând pe Sfântul Gheorghe călare. Mulți domnitori au înzestrat mănăstirea cu odoare scumpe, din care unele se mai păstrează și astăzi.”

O simfonie cerească în semiîntunericul lăcașului

Călăuzit de una dintre maicile mănăstirii, vizitatorul a trecut pragul vechii biserici a mănăstirii chiar în timpul slujbei. Momentul a fost unul de o intensitate spirituală aparte, reporterul fiind imediat cuprins de armonia locului:

„Când am deschis ușa, un cor dumnezeiesc își prelungea ecoul până departe. În semiîntunericul bisericii desprind zeci de siluete înveșmântate în haina neagră monahală. De o parte și de alta a altarului, maicile, alături de „surorile” cu glasurile de argint, intonau imnuri de slavă și de închinăciune. Era corul maicilor, atât de frumos, de armonios și de impresionant. Am stat câtva timp în admirație, ascultând cu smerenie cântecele care se succedau ca o simfonie cerească. Rugăciunea maicilor, impresionantă și mai ales reconfortantă pentru un drumeț cu mintea și cu sufletul copleșite de frământările marilor orașe, mi-a mers drept la inimă... Am simțit și eu atunci frumusețea vieții liniștite, în care rugăciunea poate mișca cele mai nebănuite ascunzișuri sufletești și cum prin înălțare spirituală te poți ridica dincolo de nimicurile de toată ziua.”

Muzeul din școala mănăstirii: Comori printre bănci

Vizita a continuat sub îndrumarea unei alte călugărițe, care l-a condus pe jurnalist într-o încăpere modestă situată chiar lângă poarta principală. Aici, într-un spațiu cu o dublă destinație surprinzătoare, Ion Tic a descoperit vestigii prețioase — icoane vechi, fragmente de frescă și odoare multiseculare — așezate laolaltă cu băncile școlare și programele de catehizare. Dialogul ce urmează surprinde grija deosebită a maicilor pentru acest patrimoniu, dar și neajunsurile materiale ale comunității:

„— Cum înțeleg, acest prețios muzeu de artă bisericească este și...
— Da, școala surorilor noastre...
— Nu credeți că această îndoită întrebuințare ar putea primejdui unele odoare vechi și mai ales frescele care s-ar putea strica sau pierde iremediabil?
Maica, cu ochii pironiți în pământ, cu un surâs stăpânit, răspunse:
— Câtuși de puțin. Dacă ai vedea cu câtă grijă surorile, ca și măicuțele noastre, păzesc aceste comori, te-ai încredința și d-ta că aici sunt în mai bună siguranță decât în oricare alt muzeu...
Apoi, aceasta-i toată averea trecutului acestei mănăstiri. Măicuța, destul de cunoscătoare în ale artei bisericești, îmi dădu o sumă de lămuriri istorice în legătură cu cele patru secole de existență ale mănăstirii și cu „dovezile” care s-au putut păstra până în zilele noastre. În atmosfera micului dar prețiosului muzeu, convorbirea alunecă repede asupra vieții monahale care, oricât s-ar putea priva de partea materială, duce destule lipsuri.”

În timpul slujbei de Paști și în atelierul de covoare

Arta țesutului: Atelierul de covoare

Grupul s-a îndreptat apoi spre zona atelierelor, un prilej pentru reporter de a afla mai multe despre rânduiala zilnică a maicilor, care împleteau firesc munca fizică cu rugăciunea. În acest cadru liniștit, fiecare măicuță își aducea contribuția, după propria pricepere, păstrând tradiția vie prin efort colectiv:

„În atelier, câteva surori și câteva ucenice lucrau de zor la covoare. O muncă migăloasă, iscusită, sub conducerea unei maici maestre, care a învățat arta meșteșugului covoarelor în atelierul altei mănăstiri. Am admirat și aici câteva covoare de o rară frumusețe, corespunzătoare celui mai rafinat și ales gust. Am felicitat în chip sincer pe conducătoarea atelierului pentru frumoasele rezultate ale unei munci răbdătoare, demnă de toată lauda.”

Între fastul darurilor domnești și liniștea osuarului

Obținând permisiunea maicii starețe, reporterul a făcut un tur al lăcașului mănăstiresc, trecând prin chilii, gospodării și săli de primire. Gazdele sale, pline de amabilitate, i-au dezvăluit rând pe rând frumusețea colecțiilor de icoane și ordinea exemplară a lăcașului. Însă detaliile de artă și finalul vizitei, petrecut în spațiul sacru al memoriei, sunt cele care i-au lăsat cea mai puternică impresie:

„În sălile de recepție, mobilă veche, de artă și gust. Într-un plafon, un candelabru de cristal de veche factură îmi atrage atenția: este o relicvă scumpă, un dar domnesc pe care maicile o păstrează cu grijă. În curte, chiliile sunt rânduite jur-împrejurul bisericii. Mai toate, impunătoare prin simplitate și curățenie. În fund de tot, o capelă monumentală.

O arhitectură de gust și de merit a așezat capela deasupra „osariului”, locul unde odihnesc oasele răposatelor. Vizita în osariu este impresionantă. Oasele stau așezate în cutioare mici de lemn. Pe fiecare cutie, numele maicii decedate și data decesului. Cutiile sunt rânduite pe polițioare de lemn. Dedesubt, înșirate ca la un priveghi sinistru, câteva zeci de cranii. Ici și colo, candele aprinse. Într-un colț, o maică îngenuncheată citește o rugăciune.”

Legenda de sub clopotniță: „Sufletul scump” și jertfa unei starețe

În liniștea mormântală a osuarului, reporterul a asistat la o mărturisire tulburătoare. O maică bătrână, care veghea neîncetat la căpătâiul celei care i-a fost mentor, i-a dezvăluit o istorie veche de patru decenii, în care credința s-a împletit tragic cu superstiția și devotamentul:

„— Aici odihnesc oasele maicii care m-a crescut și care m-a călugărit. Eu îngrijesc de candela ei și de rugăciunea de toate zilele... Spiritul ei călăuzește pașii mei în viață. Odată pe an, spiritul ei îmi dă dovezi de existență. Când mă reîntorc de la sfânta slujbă, găsesc foaia cărții mele de rugăciuni întoarsă, paharul răsturnat sau firicelul de busuioc aruncat sub icoană... Aceea care m-a crescut și m-a călugărit a fost o adevărată stareță. Și a murit ca o sfântă.
— De mulți ani?
— De vreo 40 de ani. Eram bolnavă în pat. Păcătuisem poate cu gândul și Dumnezeu mă pedepsise. În vremea aceea se petrecea un lucru curios. Din când în când cineva trăgea clopotele. Maicile cari cercetau clopotnița nu găseau nicio urmă de om. De altfel, numai un nebun s-ar fi putut încumeta să tragă clopotele noaptea, fără niciun rost. Într-o noapte, după câte mi s-a spus și mie, maica ce m-a crescut s-a ascuns în clopotniță cu crucea în mână, gata să lupte cu „duhurile rele” care ar fi încercat să miște clopotul. Spre dimineață, dintr-o ascunzătoare din peretele turlei, ieși „nebunul satului”, un om scăpat din ospiciu care începu să tragă clopotul. Maica, de spaimă, muri cu crucea în mână, așa cum se așezase de veghe. În faptul zilei, când „nebunul” își văzu isprava, sări din turlă și muri cu capul zdrobit de pietrele de la intrarea mănăstirii.”

Rămas-bun de la Viforâta

Sub lumina piezișă a amurgului, vizita s-a încheiat cu o ultimă privire aruncată spre silueta clopotniței, martoră tăcută a unor destine frânte și a unei credințe de nezdruncinat. Reporterul părăsea lăcașul cu promisiunea de a reveni, purtând cu sine ecoul unor povești ce refuză să fie uitate:

„La plecare, mai privii odată turla clopotniței, din înălțimea căreia s-a aruncat „nebunul”. O turlă veche, în care a murit cândva, într-o mistică cruciadă, o „mireasă a Domnului”... Adevărat sau nu, fapt cert e că bătrâna o iubește pe aceea care o crescuse și care, în închipuirea ei curată, rămâne o adevărată sfântă... Am părăsit mănăstirea, făgăduind că voi reveni pentru a culege legende, întâmplări și istorioare din trecutul acestui frumos și vechi lăcaș.”

Reportajul lui Ion Tic ne oferă mai mult decât o simplă descriere geografică sau istorică; este o fereastră deschisă către sufletul românesc interbelic, în care tragicul și sacrul se întâlneau în curtea unei mănăstiri de lângă Târgoviște. Viforâta rămâne, prin aceste rânduri, un spațiu al liniștii cucerite prin rugăciune și muncă, un loc unde timpul pare să fi stat în loc pentru a proteja comorile trecutului.

Vă invit să descoperiți atmosfera unor lăcășuri de cult din perioada interbelică și alte mărturii inedite în articolul: Pe urmele trecutului: O călătorie spirituală prin România de altădată.

 

Sursa: articolul "La o mănăstire de maici", semnat de Ion Tic, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul special de Paști din 11 aprilie 1934