Pătrundem astăzi în intimitatea lui George Coșbuc prin intermediul a două interviuri rare acordate de soția sa, d-na Elena Coșbuc — „o doamnă cu argint mult în păr, vioaie și binevoitoare”.
Reconstituim chipul uman al poetului prin intermediul unor amintiri depănate în casa poetului din Calea Plevnei 40, o locuință „clădită parcă din liniște și bunătate”. Articolul rezumă mărturiile cuprinse în articolele semnate de Flamin Chessaru (Ilustrațiunea Română, 1934) și Radu A. Sterescu (Universul Literar, 1938), oferind detalii cunoscute doar de cei care au trăit în apropierea marelui dispărut.
Cum s-au cunoscut George și Elena Coșbuc
„— Era prieten cu fratele meu, librarul Sfetea. Într'o seară l-a invitat la masă. Când ne-a prezentat, Coșbuc nici nu s'a uitat la mine. A ridicat o carte de pe masă și a pus-o degrabă la loc, temându-se parcă să nu fi văzut și alții ce carte fusese. Era unul din volumele lui. S'a așezat apoi la pian și cânta cu un deget. La masă, din greșeală, am pus niște pahare groase, de calitate inferioară. Ca s'o dreg am spus:Conform mărturiei doamnei Coșbuc, acești ani de tinerețe și veselie au culminat cu o nuntă de poveste, care a prefigurat armonia vieții lor de familie:
— Am auzit că din pahare groase se bea mai bine.
— Adevărat domnișoară, aprobă Coșbuc. Venea des pe la noi și era șugubăț nevoie mare. Odată ne-a bătut în geam. Am ieșit în curte să-l întâmpinăm și ia-l de unde nu e. Se vârâse în gârliciul pivniței.” (1)
„— Ne-am căsătorit în Iunie 1895 la Câmpina. La 1 a fost căsătoria civilă și în ziua de 4 cea religioasă. Naș ne-a fost d. Peciei, un om tare de treabă. Nunta s'a făcut într'un chioșc mare, de verdeață, împodobit cu mii de trandafiri. Așa cum doar în visuri poate fi o nuntă de poet. Și viața ne-a fost frumoasă ca acel chioșc în care ne am legat sufletele unul de altul, până în clipa când ne-a zdrobit-o pierderea copilului.” (1)
George Coșbuc în intimitate: Între nostalgia Ardealului și micile evadări conjugale
Dorul de locurile natale a rămas o rană deschisă în sufletul poetului timp de decenii, acesta trăind cu nostalgia plaiurilor copilăriei pe care nu le putea vizita:
„— De când venise din Ardeal, pentru că nu vrea să slujească în armata ungară, bădica nu se mai putea întoarce fiindcă risca să fie întemnițat. Se ducea vara până la stâlpul de frontieră și privea cu tristețe dincolo de munți spre satul lui. Când a intervenit amnistia colectivă, împăratul Franz Iosef împlinind 70 de ani, bădica a putut pleca în Ardeal și mergea în fiecare an să-și vadă părinții, frații, surorile. O soră a lui, Angheliana Pop, în vârstă de 80 ani, trăiește și azi în comuna Feldru din județul Năsăud. L-a iubit mult.” (1)
 |
| Stânga: Biroul poetului și d-na Elena Coșbuc acordând interviul Dreapta: George, Alexandru și Elena Coșbuc |
Dincolo de melancolia exilatului, în viața de zi cu zi, Coșbuc era o prezență luminoasă, reușind să treacă peste răutățile vremii cu o blândețe rară:
„— Era și greu să nu-l iubești. Era bun, cu sufletul totdeauna deschis, vesel. Glumea și îi plăcea să audă „vițurile" altora. Câteodată povestea unele mai deocheate și atunci mă făceam că nu înțeleg. Rareori l-am văzut supărat. Odată primise o scrisoare de la un cititor care-i spunea că e mizerabil tot ce scrie și când l-o întâlni îl împușcă. "Bine frate, zicea el, înțeleg că nu-i place cum scriu, dar ce are cu viața mea?" Scrisoarea aceasta n'a reușit totuși să-l indispună.” (1)
Această natură liberă se manifesta și prin gesturi spontane, poetul simțind uneori nevoia de a evada din rigorile cotidiene pentru a se regăsi în singurătate:
„— Îi plăcea să hoinărească fără tovarăș prin colțuri singuratice. Câteodată se ducea la gară și lua primul tren care-i ieșea în cale. Scria câte o carte poștală ca să nu fiu îngrijorată. Ba, într'o zi, a invitat la masă pe doi din cei mai buni prieteni ai lui: Mihail Popescu și Rica. El nu venise noaptea acasă. Când au venit musafirii, supărată, că nu fusesem înștiințată, aruncai ochii pe fereastră. Pe cine văd? Pe bădica. Mihail Popescu i-a tras o morală strașnică. S'a apărat ca întotdeauna: „Elena știe că ea nu are altă rivală decât berea". Căsnicia noastră a fost într'adevăr ideală.” (2)
Cum scria George Coșbuc
Dincolo de imaginea poetului solar, George Coșbuc ascundea în intimitatea căminului un ritual de creație intens, aproape epuizant, marcat de o neliniște care se transforma treptat în vers:
„— Când era inspirat, se plimba agitat de-a lungul a trei camere. Făcea astfel zeci de kilometri. Apoi, când se așternea la scris ziua, îi plăcea să ne vadă pe toți în jurul lui, dar să nu ne audă. Eu ședeam cu lucrul lângă el și tăceam chitic. Uneori îl surprindeam scriind și mă îndepărtam în vârful picioarelor, spre a nu-l turbura. Mai întotdeauna citea și scria noaptea. Ivirea zorilor îl găsea cu creionul în mână și cu hârtia dinainte. Scria întotdeauna cu creionul și se mâzgălea adesea pe nas de negreală. Când era cuprins de frigurile scrisului nu ieșea cu zilele din casă.” (1)
Modestia unui poet: De la masa din Kübler la ceaiul Reginei
Spiritul discret al lui George Coșbuc l-a făcut adesea de nerecunoscut chiar și în mediile pe care le frecventa. O întâmplare celebră s-a petrecut în faimoasa cafenea Kübler, localul preferat al geniilor timpului, local în care masa poeților era un spațiu aproape sacru, aparat de „jocheii Pegasului” împotriva oricărui intrus:
„Într-una din zile, un ins cu aparență modestă se așază, din întâmplare, tocmai la această masă, comandând în locul tradiționalului șvarț, un simplu țap cu bere. Chelnerul, mirat că nu recunoaște în acest necunoscut pe niciuna din vietățile expuse în galantarul său literar, ezită și apoi, cum trecerea timpului amenința în fiecare moment cu sosirea vreunuia din abilii jockey ai Pegasului, se decide, adresându-se noului venit:— Domnule, vă rog să vă mutați alături. Aici nu vă putem servi, deoarece aceasta este masa poeților!— Da? — făcu necunoscutul, nu știam...Și cu aceeași modestie se îndreptă spre o masă mai îndepărtată. Inutil să mai lămurim că necunoscutul era marele George Coșbuc.” (2)
„Astfel, când a fost chemat de Regina Elisabeta la Palat, i s'a oferit un ceai. Coșbuc a gustat din el și apoi l-a lăsat nebăut. Nu-i plăcuse. Regina, văzând că nu mai bea, l-a invitat de câteva ori. În cele din urmă el i-a spus: „Nu pot Maiestate, că e leșie curată". Carmen Sylva a făcut haz mare și a trimes să-i aducă altul.” (1)
George Coșbuc în viața socială: „Secretarul” mulțimii și gloria Ardealului
Dincolo de porțile casei, George Coșbuc și-a pus întotdeauna inima la dispoziția celor umili, iar doamna Coșbuc povestește un episod emoționant din timpul anilor grei ai ocupației:
„— Într-un timp, Komandantura germană și-a instalat alături un birou pentru trierea populației refugiate de prin sate și care, după un ordin nou, putea să se reîntoarcă acasă. Oamenii, în majoritate bătrâni și femei, trebuiau să îndeplinească pentru aceasta o formalitate, declarându-și pe un petec de hârtie starea civilă și locul unde voiau să se ducă. În mare parte neștiutori de carte, ei se rugau de trecători să-i ajute. Atunci soțul meu a transformat această fereastră în birou și zile întregi a stat la dispoziția mulțimii, făcând oficiul de secretar și sfătuitor. În tot timpul acesta se deosebea în felul lui de a se purta o mare bucurie. Desigur că l-a mângâiat mult faptul de a fi putut veni cel puțin astfel în ajutorul unei părți din lumea pe care el a iubit-o atâta și pe care a cântat-o, în împrejurări fericite însă.” (2)
Această dragoste era reciprocă. Când se întorcea în Ardeal, poetul era sărbătorit pretutindeni ca un simbol național. Relevant este episodul povestit de Octavian Goga în discursul său de recepție la Academia Română, care descrie primirea triumfală de la Sibiu:
„Mi-aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi, după douăzeci și câțiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleșit de amintirile tinereții, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală, lumea dimprejur era adunată într'o sală de conferință. Mi-a cerut să-l duc acolo fără să suflăm un cuvânt. L-am dus. S'a retras într'un colț de balcon și s'a pitit să nu-l vadă nimeni. Privea cu un tremur de pleoape în toate părțile, la țăranii din Rășinari, la costumele de la Săliște, la ceata de preoți, brâne albastre, brâne roșii... O mișcare s'a produs subit în sală, cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s'a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat a început cântecul și într'o clipă femei, bărbați, copii s'au asociat și a cântat toată lumea și cânta și el plângând:
Pe umeri pletele-i curg râu,
Mlădie ca un spic de grâu
Atâta mi-e de dragă...“ (1)
Sfârșitul unui drum: Cele două morți ale poetului
Pierderea fiului său, Alexandru, a reprezentat pentru George Coșbuc o „primă moarte”, o rană care nu s-a mai închis niciodată, în ciuda eforturilor de a-și proteja soția prin mici gesturi de veselie mimată:
„— Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune doamna Coșbuc. Iar eu plângeam în camera lui. Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile dușmanilor îl dureau. Nu se îndoia nici o clipă însă de izbânda noastră finală. Păcat că n'a trăit să-și vadă visul înfăptuit.” (1)La doi ani și opt luni după moartea băiatului, în ziua de 9 mai 1918, universul casei din Calea Plevnei s-a năruit definitiv. Doamna Coșbuc își amintește cu o precizie dureroasă acele ultime clipe, când „bădica” s-a stins în singurătatea plimbărilor sale prin cameră:
„— Nu, n-am bănuit nimic înainte. George își păstra aceleași obiceiuri; starea sănătății lui nu se schimbase cu nimic. Se plimba prin casă, cum obișnuia în fiecare zi, când s-a prăbușit deodată. O congestie. Tâmpla i s-a izbit de marginea acestui fotoliu pe care căzuse.” (2)Zilele de dinainte fuseseră marcate de o neliniște surdă, pe care poetul a purtat-o cu el până în momentul prăbușirii:
„- În ziua de 23 și-a serbat onomastica. Zilele următoare a fost tot neliniștit. Avea fierbințeli și apoi îl lua cu frig. În ziua morții se plimba agitat prin casă. I-am făcut un ceai. Îmi cerea într'una bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam și-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai auzit. Mirată m'am uitat după el. Era căzut între două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neînțeleasă și am început să-l strig. N'a răspuns, nu mai putea răspunde. În momentele acelea nu mai știam ce să fac. Alergam spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că aveam soneria la îndemână și nu ajungeam până în bucătărie pentru că mi se părea că înapoindu-mă aș putea fi de ajutor. Vecinul de la etaj m-a auzit strigând și a chemat pe niște sanitari germani care n'au putut face altceva decât să constate moartea. Congestie cerebrală sau criză de inimă. Cine poate ști?” (1)
Rămânem cu imaginea acestui om „blând și duios”, care și-a transformat suferința în vers nemuritor și modestia în trăsătură de caracter. Casa din Calea Plevnei 40 păstrează și astăzi, între zidurile ei bătrânești, ecoul pașilor celui care a fost „gloria neamului românesc”.
Dacă v-a captivat atmosfera acestor mărturii și doriți să descoperiți un alt univers fascinant al epocii, vă invităm să citiți o altă confesiune rară: De vorbă cu Prințesa Martha Bibescu: Un interviu interbelic (Palatul Mogoșoaia, 1936).
Surse:- articolul “De vorbă cu d-na Elena Coșbuc” – semnat de Radu A. Sterescu – publicat în numărul din 26 noiembrie 1938 al revistei “Universul Literar”
- articolul “De vorbă cu D-na Coșbuc” – semnat Flamin Chessaru – publicat în numărul din 21 martie 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română”
0 Comentarii