Martie 1936. Germania tocmai remilitarizase Renania, sfidând Tratatul de la Versailles. În timp ce cancelariile europene tremurau, pe străzile Bucureștiului domnea o stare de spirit surprinzătoare. Nimeni nu bănuia că în doar trei ani, lumea avea să fie cuprinsă de cel mai sângeros conflict din istorie.
Cronicarul Alex F. Mihail, de la revista "Realitatea Ilustrată", a realizat atunci un sondaj de opinie inedit: i-a întrebat pe bucureșteni dacă cred că va fi război. Răspunsurile lor, citite astăzi, sunt o lecție cutremurătoare despre optimismul uman în fața dezastrului.
Un ecou din trecut: Semnele prezentului
Astăzi, la aproape un secol distanță, contextul pare să rimeze periculos. Conflictul din Ucraina, tensiunile din Orientul Mijlociu și instabilitatea globală ne pun în fața acelorași întrebări. Asemeni milioanelor de refugiați din perioada interbelică, valuri de oameni fug astăzi din calea ororilor, în timp ce extremismul revine în prim-planul politicii europene.
Suntem oare, la fel ca românii din 1936, mult prea optimiști?
Mărturii de acum un secol: „Nemții s-au grozăvit, dar nu va fi război”
Iată ce declarau „oamenii muncii” din București în martie 1936, când Hitler începea să-și încordeze mușchii:
Băcanul Gherasim Şirtiţă (Str. Baicului): „Nu vom avea răsboi! Beligeranților le e frică unora de ceilalți. Germania n'a invadat acum decât propriul ei teritoriu... Hitler însuși spune că războiul e un lucru înspăimântător. La nevoie voi pleca la luptă, dar e o mișelie să mi se dea foc casei când voi fi pe front.”
Văxuitorul de ghete Niță Ion (invalid de război): „Știu eu ce vor face boierii acum?! Răsboiul îl pun la cale boierii din diferite țări cari au fabrici de tunuri. Folosul îl trag ei... Iar noi o să ne ducem acolo să ne omorâm, cum ne-am mai omorât.”
Șoferul de autobuz Ionel Rotaru (Linia 14): „Hitler își încordează mușchii ca sportsmanii, ca să ne sperie... dar se umflă degeaba, ca broasca-n tău. Suntem un zid de nepătruns! Dacă gluma se-ngroașă, vom lupta cu toții până la unu să ne apărăm țara.”
Diplomația cizmarului și teama unei mame
În prăvălioarele mici de la periferie, politica externă se discuta cu scaun la cap, dar cu o încredere oarbă în aliați:
Cizmarul Stelian Constantinescu: „Neamțul a vrut să ne sperie nițel. Dacă Societatea Națiunilor nu-l pune cu botul pe labe, Germania se va lupta cu întreaga lume. Să nu uităm că avem Rusia alături și Cehoslovacia. Suntem 12 inși împotriva unuia! Să ne temem? Ar fi caraghios!”
Totuși, în spatele optimismului bărbaților, se ascundea teroarea mamelor care pierduseră deja totul în Primul Război Mondial:
Natalia Popescu (văduvă de război): „Nu plâng pentru mine. Am pierdut soțul și am rămas cu trei copilițe. Dacă vor arunca peste București bombe cu gaze asfixiante, ce ne vom face? Cine să mă învețe? N'am de la cine cere sfaturi... Cine va avea grijă de noi?”
Concluzia istoriei
Aceste voci, publicate pe 18 martie 1936, surprind o Românie care refuza să creadă în catastrofă. Din păcate, peste doar trei ani, optimismul băcanului și calculele cizmarului aveau să fie spulberate de realitatea crudă a frontului.
Sursa: Articolul "Oamenii în fața unui eventual război", Alex F. Mihail, Realitatea Ilustrată, 18 martie 1936.
0 Comentarii