Paștele în satul Șanț (1939): O incursiune interbelică în vatra tradițiilor năsăudene

Vă invit să redescoperiți atmosfera sacră a sărbătorilor de Paște așa cum era trăită într-un sat din România interbelică, ghidați de mărturia prețioasă a unui reporter al vremii. Relatarea, apărută sub titlul „Datini de Paști în satul Șanț”, a fost publicată în paginile revistei „Ilustrațiunea Română”, în numărul din 5 aprilie 1939.

 

În acele vremuri, în frumoasele ținuturi ale județului Năsăud, izolarea geografică a lucrat în favoarea spiritului românesc, conservând nestemate ale folclorului nostru. După cum consemna reporterul interbelic:

„Satul Șanț, oarecum izolat în vâlceaua unde casele cu acoperișuri țuguiațe s-au îngrămădit printre livezile cu pomi înfloriți, în această primăvară timpurie, a păstrat toate vechile datini și obiceiuri ale Paștilor.”

Credințe și legende: Curățenia sufletului la poarta Raiului

Pregătirea pentru marea sărbătoare începea cu o grijă deosebită pentru starea spirituală a comunității, sătenii respectând cu strictețe ritualurile de purificare și crezând cu tărie în milostivirea divină din noaptea Învierii:

„Astfel este mare păcat dacă-l prinde pe cineva Sfintele Paști nespovedit și neîmpărtășit. De aceea toți, de la mic la mare, se duc din vreme la preot să se spovedească și să se grijească, păstrând cu adâncă sfințenie toate regulile postului mare.

Dacă cineva moare în noaptea Învierii, se zice că este iertat de păcate și se duce de-a dreptul în rai, deoarece legenda spune că atunci Sfântul Petru pleacă de la poarta raiului și o lasă deschisă chiar și celor mai păcătoși.”

În tezaurul spiritual al satului, pe lângă rânduielile bisericești, s-a transmis prin viu grai și o legendă înduioșătoare despre Maica Domnului, care oferă o explicație simbolică pentru o mică viețuitoare a pământului:

„Odată, după moartea lui Iisus pe cruce, între cei doi tâlhari, Maica Domnului plângea atât de tare, uitată de toți, la picioarele crucii, încât era gata să se prăpădească. Numai un broscoi s'a milostivit de ea și a început să joace atât de caraghios în jurul ei, încât Maica Domnului s-a oprit din plâns, și-a șters ochii și zâmbind a binecuvântat-o pe broască să nu putrezească după moarte, ci numai să se usuce până ce se va face ca pulberea, fiindcă i-a fost milă de ea și i-a mai înveselit inima.”

Ritualul „cofiței” sfințite și bucuria horei de Paști

Dimineața Învierii începe cu un gest simbolic de mare importanță pentru bunul mers al gospodăriei, masa în familie fiind precedată de sfințirea roadelor pământului:

„În prima zi de Paști, în zori de zi, din fiecare casă pleacă tatăl, sau fiul cel mai mare, cu o „cofită” sub braț în care poartă ouă, pască, colăcei, slănină și se duce cu ea la biserică. Aici preotul sfințește „cofita”, care e un coșuleț cu fund lat, și numai atunci șeful familiei se întoarce acasă, unde toți ai lui îl așteaptă cu nerăbdare, deoarece până la înapoierea „cofiței” sfințite, nimeni nu pune nimic în gură. Când ajunge acasă, intră cu „cofita” în mână, capul descoperit și zice „Hristos a înviat!”. Toți cei din casă îi răspund: „Adevărat a înviat!”. Vestea aceasta mare o repetă cu toții de trei ori, apoi se așează la masă, își fac cruce, gustă din pasca sfințită și fiecare zice cu glas tare: „Mulțumescu-ți ție Doamne că am ajuns Sfintele Paști”.”

După prânzul luat în grabă, liniștea satului se transformă într-o explozie de energie, unde tinerii și bătrânii deopotrivă își găsesc locul în spectacolul viu al tradiției:

„Masa în zilele Paștilor se termină foarte devreme, pe la orele 11. Bătrânii se mai întind o leacă, sau mai stau la sfat, pe când flăcăii și fetele aleargă la horă. De obicei e câte un scrânciob, care se balansează scârțâind. Flăcăii, cu pene mari de „pupăză” la pălărie, învârtesc o horă, sau își saltă fetele în joc indrăcit, care ridică colbul cât turla bisericii. Copiii bat toaca și ciocnesc ouăle. Petrecerea continuă până seara. Atunci se pune din nou masa, la asfințit, se mai gustă din mielul rece, din ouă; cei mai cuprinși fac repede niște „blini”. (Un soi de plăcinte cu brânză de oaie și cocă frământată din făină și mălai). Seara se adună cu toții în șezătoare, fac dialoguri improvizate, uneori chiar și un soi de mici reprezentații.”

Horă în ziua de Pasti în satul Șanț (1939)

Schimbul de bliduri și „năframa de moarte”

Cea de-a doua zi de Paști aducea în satul Șanț un ritual al darurilor careîntărea legăturile dintre vecini și asigura înnoirea constantă a obiectelor utile din gospodărie:

„A doua zi dimineața, gospodinele așează pe farfurii ouă și pască, le acoperă cu un ștergar curat și le trimit vecinilor, cari la rândul lor trimit alte farfurii cu ouă, cu pască și alte bunătăți. Farfuriile și ștergarele țesute cât mai frumos, rămân la vecini, cari an de an, ajung să-și schimbe vesela.

Adesea, bătrânele dau „năframe de moarte”, adică o năframă frumos țesută, ce se dă, de obicei după moarte, ca pomană. Ca nu cumva moștenitorii să neglijeze acest amănunt, și pe lumea cealaltă să nu găsească ștergar de șters ochii, bătrânele dau încă din viață această „năframă de moarte”.”

Această dorință de prospețime și curățenie se reflecta și în grija pentru masa de sărbătoare, unde ceramica nouă, frumos decorată, era o mândrie chiar și pentru cei cu posibilități modeste:

„De Paști, sătenii au grijă să cumpere bliduri și oale noi, pe cari le aleg la târg, să fie cât mai înflorite. Blidarul satului are mult de lucru în ajunul Paștilor, deoarece până și cel mai sărac om trebuie să aibă în casă un blid nou.”

Un nou început: Reîntoarcerea la munca câmpului

Sărbătoarea se încheie lăsând în urmă o comunitate primenită, pregătită să reia legătura cu pământul sub semnul reînnoirii pascale:

„Astfel cele trei zile sfinte trec în molcomă petrecere, în suflul dulce al primăverii. Apoi, de a patra zi, toată lumea iese la câmp, fiindcă primăvara este începutul vieții noi, începutul unei munci noi, după amorțeala iernii.”

Această relatare din 1939 rămâne o fereastră deschisă către un univers în care sacrul și cotidianul se împleteau armonios, amintindu-ne că, dincolo de trecerea timpului, spiritul satului românesc știe mereu să celebreze viața.


Sursa: Articolul „Datini de Paști în satul Șanț”, publicat în revista Ilustrațiunea Română, anul XI, nr. 15, din 5 aprilie 1939