Bucureștiul anilor '30 nu era doar scena marilor baluri și a discuțiilor politice rafinate, ci și un teren de luptă pentru o nouă generație de tineri care refuzau să mai fie „întreținuți”. În timp ce pentru mulți titlul de „student” era doar un paravan pentru chefuri și viață boemă, unii tineri au ales să sfideze gura lumii și să schimbe mentalitatea serbedă a epocii, devenind propriii lor patroni.
„Veșnicul student” și facultatea ca formă de distracție
În 1933, revista Realitatea Ilustrată publica o anchetă fascinantă despre motivele pentru care tinerii se înscriau la Universitate. Răspunsurile, de o sinceritate dezarmantă, scoteau la iveală figura „studentului de profesie”, pentru care facultatea era mai degrabă un club social exclusivist decât o instituție de învățământ. Întrebat de ce a ales această cale, un tânăr „cu stare” oferea un răspuns care demonstrează că tipologia studentului pus pe distracție a rămas neschimbată de aproape un secol:
„— Uite ce este, după câte știi, eu sunt bogat, destul de bogat ca să am cu ce trăi și încă bine de tot. M-am înscris la Facultate ca să am ce face; iar astăzi continui să frecventez Facultatea fiindcă sunt un mare iubitor de viață studențească. Nici nu știi câtă veselie, câtă camaraderie, petreceri, tinerețe, chiar chefuri. Mă complac grozav în societatea camarazilor mei studenți. Cu învățătura însă stau cam prost, în trei ani n-am reușit încă să-mi iau examenele de anul întâi. Când m-oi plictisi de Facultate mă apuc de politică ca și tata.”
Această atitudine, descrisă pe larg în articolul De ce să te înscrii la facultate?, reflecta o barieră socială rigidă: pentru un fiu de „familie bună”, munca era considerată o activitate de rezervă, accesibilă doar prin influența tatălui, în timp ce anii de studiu erau priviți ca un lung „chef” prelungit.
Studenții care au ales să muncească
În opoziție totală cu acești „iubitori de viață boemă”, un alt curent începea să prindă rădăcini în Bucureștiul interbelic: spiritul antreprenorial născut din nevoie. Margareta Nicolau descoperea, în vara anului 1932, un exemplu surprinzător în preajma Arsenalului din Dealul Spirii: doi studenți care își deschiseseră un mic debit de tutun pentru a-și asigura existența.
Nu era o muncă ușoară și nici privită cu ochi buni de restul lumii, după cum mărturisea unul dintre tineri:
„— Credeți-mă, mi-a fost foarte greu la început. Eram jenant în fața colegilor, care îmi intrau întâmplător în prăvălie sau mă zăreau în treacăt din tramvai. Mai ales fetele nu mă cruțau: Ce cauți aici? Te-ai lăsat de școală? Nu, dar trebuie să mai fac ceva pe lângă studii. Nu te poți explica tuturora.”
Studiul nocturn și conceptul de magazin „non-stop” interbelic
Într-o epocă în care ritmul orașului era mult mai așezat, acești tineri au introdus un concept de-a dreptul revoluționar: magazinul deschis pe timp de noapte. Studentul-antreprenor profita de orele lungi de studiu nocturn pentru a genera venituri, transformând veghea deasupra cărților într-o oportunitate de business:
— În nopțile când am materie de preparat, țin debitul deschis fără întrerupere. Mașinile se opresc în trecere și numai ce auzi pe câte cineva strigând dinăuntru:
— Băiete, un pachet de țigări!
— Ce să faci, nu îi poți atrage atenția că te-a jignit.
— Câștig iese?
— Da, întreținerea și taxele. Poate că ar merge mai bine dacă numărul debitorilor nu ar fi atât de numeros.
Deși se confrunta cu aroganța unor clienți care îl strigau „băiete”, ignorând statutul său academic, tânărul accepta jignirea cu o maturitate surprinzătoare. Obiectivul său era clar: câștigul care îi asigura independența financiară. Era, probabil, unul dintre primele puncte de vânzare din București unde puteai cumpăra tutun la orice oră din noapte, direct din mașină: un veritabil „drive-thru” interbelic.
Micile șicane și „cafeaua cucoanei”
Așezat strategic lângă Arsenal, debitul avea un vad excelent, dar și o clientelă diversă care punea la încercare răbdarea tinerilor intelectuali. De la ofițeri și soldați, până la muncitori din fabricile învecinate, toți treceau pragul micii prăvălii. Studentul povestește cu un amestec de amărăciune și umor despre micile furtișaguri cu care se lovea zilnic:
— Aici dau colegii lovitura. Și sunt atât de răi platnici! Apoi lor li se adaogă cei care au un oarecare spirit de șicană. Vine într'o dimineață un domn și cere zece țigări. În tabacheră mai avea încă două. Așază țigările, una începe s'o fumeze, și nu-mi plătește decât nouă, susținând că mai înainte a avut trei țigări. N'am pierdut decât doi lei și douăzeci de bani, dar am vrut să vă dau un exemplu.
Însă viața la debit nu era lipsită de momente hilare, provocate de confuziile clienților care nu făceau diferența între un debit de tutun și o băcănie:
— Din cauza imediatei apropieri se fac fel de fel de confuzii. Stați numai puțin și aveți să vedeți.
Într-adevăr n'a trecut mult și o ordonanță grăbită a intrat cerând două meseriașe și de cinci lei cafea. Am izbucnit în râs.
— De cinci lei cafea?
— Da, pentru cucoana lu' dom plutonier.
Studenții inventatori și „Trabucul luminos”
Ceea ce scotea cu adevărat în evidență mica prăvălie a fraților Ivanovici era spiritul lor creativ, aplicat direct în afacerea lor. Deasupra ușii, un obiect publicitar neobișnuit fura privirile trecătorilor: o invenție brevetată chiar de unul dintre ei. Era un simbol al modernizării și al ingeniozității tehnice:
La intrarea în debit, sus, de-asupra ușii, stă izbindu-ți privirile un trabuc luminos. E o invenție brevetată a unuia dintre studenții Ivanovici. Uriașa țigară e lucrată din sticlă groasă și tiparul de aluminium a costat mult; de-aceea e pusă în comerț cu suma de 1000 lei.
— Am izbutit sa vând câteva dintre ele, pentru că noaptea trabucul are un minunat efect de lumină.
Dincolo de invenția tehnică, studentul se dovedise și un excelent administrator. Nu se mulțumise să preia un spațiu insalubru, ci îl transformase radical prin muncă fizică și cunoștințe tehnice, reușind acolo unde alți negustori eșuaseră:
— După licență rămâneți tot aici?
— Nu cred. Încerc chiar de pe acum să lichidez. Aș preda debitul tot unor colegi, dar lipsa de încredere e mare. Eu când am intrat întâi aici, câțiva negustori închiseseră înaintea mea. Am reparat pereții, am făcut instalația electrică pe care o vedeți și încetul cu încetul a început să meargă. Judecând după micul succes pe care l-am avut în întreprinderea mea, am încercat să conving și pe alți colegi să se ocupe și ei cu câte ceva pe lângă studii.
Victoria împotriva „mentalității serbede”
Finalul acestei incursiuni în lumea studențească interbelică ne oferă nu doar o lecție de economie, ci una de caracter. Studentul-inventator privea cu regret spre colegii care, deși aveau resurse, nu aveau curajul de a sparge tiparele sociale ale vremii:
— Tatăl unui student de la O. N. E. F. are o turmă de bivolițe în Transilvania. Voiam să-i aranjez să-și poată deschide o mică lăptărie la Casa Femeii. N'a avut curaj și lucrurile au rămas baltă. Și aș putea să vă mai dau atâtea exemple...
Reportajul este cu atât mai autentic cu cât însăși autoarea articolului, Margareta Nicolau, era o studentă care muncea. Din postura de reporter pentru revista "Realitatea Ilustrată", ea scria despre colegii ei nu ca un critic străin, ci ca un camarad care înțelegea valoarea efortului propriu. Concluzia ei este un manifest pentru progres:
„Eu părăsesc debitul, pentru că munca e prea extenuantă — trebuie să stai veșnic cu atenția încordată — și apoi vreau să fondez la toamna o societate studențească, după modelul celor germane. Îl ascultam vorbind și simțeam o intensă mulțumire sufletească. Iată! În sfârșit un exemplu model al generației de astăzi. Fără umbră de morbiditate în atitudinile psihice, tânărul a reușit să ia astăzi viața așa cum e, călcând îngustele bariere ale unei mentalități serbede și atât de dăunătoare mersului spre progres.”
Astăzi, exemplul acestor tineri — de la frații Ivanovici cu al lor „trabuc luminos”, până la studenta-reporter Margareta Nicolau — ne demonstrează că România Interbelică nu a fost doar a boemei și a petrecerilor, ci și a celor care au avut curajul să inoveze și să muncească pentru visurile lor, sfidând prejudecățile timpului.
Surse:
- Articolul „Pentru ce ne înscriem la universitate – O anchetă printre studenți și studente” – semnat Liliana Delescu Stanimir – Realitatea Ilustrată, 14 decembrie 1933.
- Articolul „Studenți – debitanți de tutun” – semnat Margareta Nicolau – Realitatea Ilustrată, 21 iulie 1932.
0 Comentarii