Vine, vine primăvara: Sosirea primăverii în satele românești interbelice

În paginile revistei Realitatea Ilustrată (numărul din 20 aprilie 1938), reporterul interbelic Lory Panaitescu Zătreni zugrăvea sosirea primăverii printr-un tablou rural vibrant, încărcat de vigoare și cromatică, în articolul intitulat sugestiv „Vine, vine primăvara!”.

(imagine generată cu IA)

“PRIMĂVARA se desface cu fiecare mugur ce pleznește, împins de mustul vieții, la lumină, cu fiecare firicel de iarbă crud și tremurând la șoapta vântului, cu fiecare brazdă de pământ pe care limba de oțel a plugului o taie și o răstoarnă în silă, din puterea boulenilor, cu pasul rar și viguros. Spinările de dealuri au început a năpârli de blana vânătă de mușchi, punând, în loc, petice mari de verde viu.

Pe ulițele satului, îmbrățișate de lumină, au început a trece țânci și fete, ori vreo babă cu animalele către pășune. Pe la ciuturi și fântâni, cumpenele se apleacă gemând, lanțurile zornăie scoborând gălețile în adâncimi, apa fâșâie și bolborosește, răsturnată în jgheaburile din care vitele o sorb, în înghițituri prelungi și lacome.”

Pregătiri la fierărie: Uneltele care deschid pământul

Odată cu primele semne ale primăverii inima satului începea să bată în ritmul ciocanelor pe nicovală. Fierarii deveneau personajele principale, pregătind plugurile și potcovind animalele de povară pentru noul ciclu agricol.

„La Ilie fierarul, ciocanul bate-n nicovală din zori și oamenii se perindă cu uneltele de reparat. Cu două calfe, abia dovedește omul. Voinic și negru ca un bivol, mugește a voie bună, de se aude până la primărie:
— Ohohooo!... Fraților! Că la treabă nici ciungul nu mă întrece...
În celălalt capăt al satului căciulile s-au adunat cu boulenii de funie, la Marinică țiganul, potcovar vestit din Măciuca până la Roșiile. E zor mare pe toți și fiindcă oacheșul nu are calfă, își cheamă nevasta într-ajutor:
— Linooo!... Mișcă fă, mai repede din mâini și pune picioarele acolea, să stâmpărîm afurisitu' ăsta de bou...
Rumânii împrejur se dau în râs:
— Strașnică muiere, Marinică... Umblă cu mâinile și lucrează cu picioarele...
— Spicială, Nene Căline... D-aia e așa pricopsită...
Tocmai bine iese și țiganca pe uşă: o păstaie lungă, neagră, deșirată, șchioapă și cu o gușă cât un pepenaș de Olt...”

Lupta cu brazda sub vântul ascuțit de aprilie

Munca la câmp nu așteaptă vremea caldă; țăranul își propteste mâinile în coarnele de fier ale plugului și înfruntă diminețile geroase pentru a elibera seva roditoare a lutului.

„Noaptea încă este frig țeapăn. Ziua mai bate vântul mare, în pale iuți și ascuțite, ca din muchea sticlei. Dar munca nu-i ia în seamă și plugul nu-i stă din cale. Proptit cu toată mâna în coarnele de fier, de care a aninat mlădițe verzi de salcie, omul nădușește în aburi, cari se împletesc, în bruma rară a zorilor, cu aburii ce îi respiră lutul, din bulgării de prospețime neagră, reaveni de sevă roditoare.

Femeia și-a scurtat fusta din brâu și - cu o mână pe jug, cu funia în cealaltă - hăluiește dobitoacele într-un îndemn continuu:
— Hai Osian!.. Naa tu!.. Ceaaa Bourean! Hai-iiiii!..”

La arat (fotografie din "Realitatea Ilustrată" (20 aprilie 1938)

Viața pe coapsele verzi ale dealurilor

În timp ce adulții trudesc, viața își urmează cursul firesc: pruncii dorm sub sălcii, băieții se luptă cu vițeii neastâmpărați, iar cântecele de jale se revarsă peste apele Oltețului.

„Picioarele, bătute de asprime, calcă apăsat în opinteli și trupul lasă ape în trudă, la rând cu dobitoacele. Pe cerga întinsă lângă o salcie, a adormit copilul mic, de țâță, păzit de un dulău, care se clănțăne furios de purici. Chiar alături, o țandără de băiat, cu nasul cârn plin de must ce se revarsă, suduie și aleargă, necăjit foc, după un vițel ce se învârtește sprinten împrejurul maicăsii - o vacă dolofană și cuminte, care rumegă cu resemnare - topindu-se de dorul ugerului, de care se agață cu înverșunare.
— Duman!.. Stăi Duman!.. N-auzi?.. Of! Lovite-ar relele...
Dacă vede că nu se poate altminteri, toarnă dintr-un ulcioraș o gălgăitură zdravănă de apă, în țărână și amestecă cu un vârf de băț. Apoi luând un pumn de tină, unge sfârcul alb lăptos și prelung al ugerului cald.
— Na!.. Mai suge dacă-ți dă mâna... 
De sus, de pe coapsele verzi-vineți ale Butanului, un glas de fată, ce îndeamnă un crâmpei de turmă la păşune, duce, întins și tărăgănat un cântec oltenesc de jale, peste Olteț...

Foaie verde de mohor
Maicăăă... să mă lași să mor
Chinuiiii-tă și-amărâtăăăă
Că lu' Ion îi sânt urâtă..."

Simfonia foamei și a naturii

Sub privirile păsărilor care se ceartă în crengi, munca se oprește doar pentru clipa sacră a hrănirii pruncului, într-un tablou idilic în care  omul, pruncul și animalul sunt uniți de aceleași nevoi.

„Două vieți mici, cu penele mângâiate de soare, s-au oprit în crengile salciei, sub care doarme puiul de om, și se ceartă.
— Piii-ti-gaa... Piii-ti-gaa!.. face pițigoiul.
Și mierla, răsucindu-se de supărare, se umflă toată, pumn, ca să răspundă fluierat:
— Fiuuu!... Fiu-fiuuu!...
Țâncul începe a se smuci din scutece și fiindcă nu simte decât răceala, abia călâie, a sfârșitului de dimineață, prinde a țipa și el.
— Plânge, fă, copilul! - spune omul.
— L-aud... Naaa... tu!...
— Da de ce-o plânge?
— De țâțâ, de...
— Atunci, stai o leacă și dă-i să aibă... Că beau și eu o gură de tutiun...
— Hooo!.. Na! Na!! Na!..

Femeia s-a proptit cu pieptul în jug și cu pumnii de coarne oprește dobitoacele. Se repede la copil.
— Taci la mama, taci... Na!..
Pe gura largă a cămășii scoate sânul plin, oacheș și umed de nădușeală - îl așază în ciocul, care se deschise lacom. Vițelul îi măsoară cu ochii mari și parcă pofticioși. Întoarce capul către ugerul pătat de tină al vacii și scuturându-l a dezgust, își strigă nedreptatea:
— Mmmmmmm aaaaaaa!..

Un tort de vânt se răsucește de jos - șerpește - și înalță o pânză de țărână subțiată, care se așază ca din sită, pe oameni și pe tot din jurul lor...”

O moștenire în fiecare brazdă

Reportajul lui Lory Panaitescu Zătreni nu este doar o descriere a muncilor agricole, ci un adevărat instantaneu fotografic al satului românesc de acum aproape un secol. Într-o lume în care timpul se măsura după mersul soarelui și foamea pământului, primăvara nu era doar un nou anotimp ci și o promisiune de supraviețuire.

Astăzi, când privim înapoi spre aceste imagini suprinse  de pe malul Oltețului, simțim asprimea palmelor bătute de coarnele plugului și poezia rară a unui univers rural în care omul și natura respirau la unison. Este o invitație de a prețui ne rădăcinile și efortul anonim al celor care, cu „mustul vieții” în priviri, au pregătit pământul pentru generațiile ce vor veni.