Bazarul de la Taica Lazăr: Universul „second-hand” al Bucureștiului interbelic

Privind forfota orașului modern, realizăm că, în ciuda deceniilor care ne despart de Bucureștiul bunicilor noștri, impulsurile sufletești au rămas intacte. Noi, cei de azi, trăim cu aceeași nerăbdare febrilă momentul în care primele raze de soare ne scot din hibernare, căutând instinctiv o reînnoire care să oglindească spectacolul naturii.

Cineva spunea că „odată cu primăvara, simte nevoia imperioasă să-și schimbe pielea”. Cum acest ideal e până în prezent nerealizabil, avem impulsul de a ne reînnoi... garderoba:

„Când totul se reînoiește, când bulevardele sunt pline de femei frumoase și de flori, când Cismigiul capătă aspectul unei imense palete, frumos ordonate de un pictor maniac, atunci, micul funcționar sau intelectualul fără slujbă simte nevoia imperioasă să-și scuture înfățișarea, să-și părăsească personalitatea necăjită — înglobată în hainele vechi — prin una nouă, mai potrivită sezonului și mai chipeșă la vedere.”

Bazarul de la Taica Lazăr: Locul în care se primeneau cei cu „bani prea puțini”

Nu ne propunem să zăbovim asupra celor care întâmpinau primăverile interbelic cu haine noi, ieșite de sub foarfeca unui croitor de renume și croite din stofe fine, proaspăt cumpărate din marile magazine. Ne vom opri, în schimb, asupra modului în care reacționeau în fața acestei nevoi de primăvară cei cu buzunarele goale sau cu bani prea puțini. Pentru aceștia, destinația era una singură:

„Cunoașteți desigur celebrul „Taica Lazăr”! Pe stradela aceasta de trei metri lățime, se înșiră deoparte și de alta niște mici dughene cu toată marfa revărsată pe stradă. Haine vechi, pălării uzate, ghete și pantofi vechi, lenjerie, toalete femeiești se amestecă într-un talmeș-balmeș compact, în legături sordide.”

Pentru a înțelege mai bine farmecul amar al acestui loc, îl vom însoți pe reporterul Rex, autorul articolului „Primăvara la Taica Lazăr” (publicat în revista Ilustrațiunea Română, numărul din 11 aprilie 1934), în incursiunea lui printre tarabele acestui adevărat "second-hand" interbelic:

„Melancolia acestor obiecte ieșite din uz e înduioșătoare. Vechiul frac, cu poale mâncate de șoareci, cu mătasea reverului pătată de sosuri, care a servit cine știe cărui mare boer sau unui oarecare chelner, e deplasat și trist aici. Pălăriile de damă cu penaje, cu frunze și zarzavaturi multe, zac prăfuite peste perechi de bocanci proletari, cu talpa uzată. O scurteică cu căptușeală verde, ca aceea din cântecul popular, amintește o leliță zveltă cu ochi de azur... Acum scurteica e disecată de ochiul scrutător al unui negustoraș cu pleoapele roase de conjunctivită. Evaluează în lei noi catifeaua, mătasea și blana: valoarea e nulă.”

Celebrul bazar de vechituri de la „Taica Lazăr” și-a luat numele după un faimos negustor evreu care a trăit la sfârșitul secolului al XIX-lea. Adevărat rege al comerțului de ocazie, Taica Lazăr își avea dughenele pe străzile din preajma Bărăției. Afacerile cu lucruri folosite îi mergeau atât de bine încât și-a extins tarabele pe mai multe străduțe din vecinătate. Una dintre acestea a purtat mult timp numele evreului care domnea peste acest univers al obiectelor cu istorie — Strada Lazăr.

Negustori, studenți și „pantaloni fantezie”: Lumea pestriță de la Taica Lazăr 

În lujmea bazarului mecanismul afacerilor nu se ghida după regulile magazinelor de lux de pe Calea Victoriei, ci după o psihologie a supraviețuirii și a convingerii stradale. Aici, fiecare obiect își căuta un nou destin cu ajutorul vocilor stridente ale comercianților stradali:

„O negustoreasă grasă, rumenă și roșcovană, care nu a părăsit încă șalul din spate, interpelează cu glas ascuțit, clienții:

— Mă, domnule, la mine găsești pantaloni de fantezie faini! 

Clientul, un student sau intelectual fără slujbă, duce la subsuoară un palton înverzit de vreme. Din dugheană în dugheană, încearcă să-l plaseze. Marfa nu e de sezon, nici de calitate, schimbul se face greu. În sfârșit, un mic negustoraș, ingenios, face un truc. Schimbă paltonul pe un pardesiu de doc cu cordon și epoleți. Studentul pleacă radios din „Taica Lazăr” să-și plimbe haina nouă - fără să bage de seamă că, în razele soarelui nemilos, pardesiul de doc capătă pete de grăsime și mici rupturi țesute grosolan. Un grup de țigani care au recoltat haine vechi din toate colțurile Bucureștiului, așezați pe vine, clasifică o grămadă de obiecte eteroclite, care altădată au fost instrumente de cochetărie pentru cavalerii și duduile care își pot transforma odată cu natura arsenalul de cuceritori.”

Zgomotul negocierilor devenea fundalul sonor al unei lumi în care foamea de nou se ciocnea cu realitatea pauperă:

„Trecem mai departe. În urma noastră tocmeala continuă, potopul cuvintelor se aude ca murmurul unei ape care trece peste pietre și băiețanul și-a lăsat resemnat capul în jos, acceptând dinainte orice, numai să scape din moara negustorului. O negustoreasă, bălană și grasă, cu un copil în brațe și altul atârnat de fuste, ne oprește, oferindu-ne pardesie, haine, încălțăminte, pălării, cămăși, toate de ocazie. Copilul din brațe urlă de disperare, iar celălalt se agață cu mâinile murdare de marmeladă, de hainele noastre, țipând și el peltic:

— Viniț, Dom'lu! La mama mea-i mai ieftin ca la nenea! 

Ceea ce vrea să însemne că negustoreasa blondă vinde mai ieftin decât concurența...”

„Cămașa Ilenuței”: Lacrimi de primăvară sub o pălărie de paie

Dacă pentru intelectualul fără slujbă reînnoirea era un joc al aparențelor, pentru băieții veniți de la țară să servească la oraș, trecerea prin „moara negustorilor” de la Taica Lazăr putea deveni o experiență brutală, un asalt asupra brumei de avere aduse de acasă:

„— Domnul, avem o pălărie nou-nouță pentru D-ta! - strigă un băiat cu fața acoperită de pistrui, unui fecior de la țară, care se zbate speriat din mâinile negustorilor ce au năvălit asupra lui. 

— Lăsați-mă, bre! N-am venit să cumpăr. Vreau să vând! 

— Ce vinzi, mă! - întreabă negustorii, de data asta schimbând faconda lui „Domnule” în „Mă”. 

Băiatul îi desface haina la piept și scoate o cămașă împăturită de borangic, țesută acasă de mâna unei mame grijulii, sau a unei „mândre cu cosițe negre”. Mătasea cămășii, străvezie țesătură de păianjen, trece din mână în mână, e pipăită de degete murdare, de unghii negre, cercetată de ochi vicleni. 

— Cât vrei pe ea? 

— Două sute!

— Mai vezi de altul! Cine mai cumpără astăzi așa o cămașă de țigan? Nici dracu nu se apropie de așa ceva! Fugi de-aici, măi băiatule! Auzi, mata, două sute! Două sute întregi, fără nicio sfanț mai mult sau mai puțin? Știi tu ce-i aia două sute? Ai mai văzut în viața ta două bucăți de-o sută fără să-ți vie amețeală?... 

Băiețanul ascultă cu gura căscată, năucit de avalanșa cuvintelor.”

Când reporterul părăsește această stradă agitată de primăvara anului 1934, îl întâlnește din nou pe băiețanul cu cămașa de borangic, marcat vizibil de tranzacția încheiată:

„Privește cu tristețe o pereche de ciorapi verzi de lână pe care i-a încălțat peste pantaloni și trece nedumerit printre degete borul unei pălării de paie, îngălbenite. Ar vrea să se fudulească și el cu haine noi ca toți băieții de la el din sat, care sunt în slujbă la oraș. Dar ciorapii și pălăria negustorului simte el că nu seamănă a haine de sărbători. Prea sunt verzi ciorapii, prea e... de paie pălăria! 

— Cât ai dat pe pălăria asta, băiatule? 

— Cămașa Ilenuței! 

Și băiatul are ochii înrourați de lacrimi în dimineața aceasta radioasă când a făcut marea trecere de la obiele la ciorapii verzi și de la căciulă la pălăria de paie, gen Maurice Chevalier...”

Incursiune în bazarul interbelic de la Taica Lazăr este doar un fragment din mozaicul complex al vieții cotidiene de acum un secol, o dovadă că istoria nu se scrie doar în tratate, ci și în trăirile mărunte ale oamenilor simpli. Dincolo de străduțele înghesuite ale Bucureștiului, întreaga Românie de ieri respira un amestec fascinant de arhaic și modern, de nostalgie și speranță.

Vă invit să continuați această călătorie în timp prin câteva dintre locurile pline de farmec ale României de altădată. Să redescoperiți, așadar, spații, oameni și tradiții care au definit identitatea României Mari accesând articolul Călător prin România Mare: Locuri pline de farmec din România de altădată.