Departe de zgomotul marilor așezări, în inima răsăriteană a Ardealului, acolo unde versantul vestic al Carpaților moldoveni își oglindește culmile în ape limpezi, se află Lacul Roșu — o enigmă geologică ce împlinea, în anii '30, un veac de existență. Format în urma unui cataclism natural învăluit în legende fioroase, lacul nu reprezenta pentru turistul interbelic doar un popas de o frumusețe rară, unică în Europa, ci și un centru de o importanță științifică remarcabilă. Dincolo de pitorescul sălbatic, celebritatea locului era susținută de faima „păstrăvilor uriași”, despre care specialiștii străini ai vremii afirmau cu admirație că nu au rival pe continent în dimensiuni și frumusețe.
Informațiile care urmează, o mărturie prețioasă a eforturilor de modernizare a pisciculturii românești, sunt extrase din articolul „Lacul Roșu: Crescătoria de păstrăvi”, publicat în paginile revistei Ilustrațiunea Română, numărul din 15 februarie 1939.
Iată cum erau descrise, în februarie 1939, cele două „soiuri” de elită ale lacului:
Noblețea apelor de munte: Păstrăvii uriași din adâncurile lacului
Cercetările hidrobiologice din perioada interbelică au scos la iveală detalii uimitoare despre fauna piscicolă a Lacului Roșu. Departe de a fi doar simple capturi de rând, exemplarele care populau apele înghețate ale masivului Hășmașul Mare atingeau dimensiuni ce păreau desprinse din poveștile pescărești, impunând necesitatea unei organizări sistematice a resurselor locale.Iată cum erau descrise, în februarie 1939, cele două „soiuri” de elită ale lacului:
"Din cercetările făcute până astăzi asupra speciilor de păstrăvi, cari trăiesc în apele adânci și reci ale Lacului Roșu, s'au stabilit două soiuri mai însemnate.
Primul este „Salmo Lacustris”, cu trupul mai scurt, botul turtit, de o culoare cenușie, cu pete roșii mai deschise și care atinge proporții foarte mari, 85 cm. lungime și 7-8 kg. greutate, ceea ce pare aproape o minciună pescărească, dar este totuși purul adevăr.
A doua specie — „Salmo-Trutta Fario” are trupul mai subțire și mai lunguieț, botul deasemenea turtit, culoarea bătând în alb, cu pete de un roșu mai închis, putând atinge aproape aceleași dimensiuni ca și „Salmo-Lacustris”. „Salmo-Trutta Fario” ajunge în apele Lacului Roșu prin pâraiele ce-l alimentează, această specie de păstrăvi constituind adevărata noblețe a apelor noastre de munte. Deoarece s'a constatat că apele Lacului Roșu priesc atât de bine păstrăvilor-uriași, cari fac bucuria pescarilor și a gastronomilor, s'a creat acolo o crescătorie sistematică de păstrăvi."
O investiție de succes: Crescătoria-model și exportul de „aur viu”
Modernizarea României interbelice nu s-a limitat la marile orașe, ci a ajuns până în creierul munților, unde inițiativele private și tehnica vremii au transformat resursele naturale într-o afacere rentabilă. Cu o investiție relativ modestă pentru acei ani și sub îndrumarea specialiștilor, Lacul Roșu a devenit sediul unei exploatări piscicole de elită, orientată către piețele externe, dar și către repopularea durabilă a apelor românești.Iată detaliile tehnice ale acestei realizări, așa cum erau prezentate în 1939:
"Sub conducerea unui specialist, doctorul M., s'a creat o crescătorie-model pentru păstrăvi. Instalațiile nu au costat mai mult de 100.000 lei și rentabilitatea este din cele mai mari. Într'o serie de canaluri de beton, cu șănțuri, în care curge apa curată a pârâului Bistra, au fost crescuți aproape 30.000 de păstrăvi, proveniți din numai 10 perechi de „Salmo-Lacustris”, ale căror ouă au fost clocite sub îngrijirea crescătorului, iar puietul de păstrăvi crescut cu o deosebită atenție.
Atunci când păstrăvii din crescătorie au căpătat greutatea de 4-5 kg. și după ce și-au depus ouăle, ei au fost prinși și trimiși în special pentru export, fie proaspeți, în gheață și brădet, fie afumați. Carnea acestor păstrăvi de crescătorie nu se deosebește cu nimic la gust de cea a păstrăvilor din lacurile și pâraele de la munte. Acum, mii de puieți de păstrăvi dela crescătorie sunt aruncați în apele Lacului Roșu, pe care îl populează, îmbogățind actuala faimă a lacului."
Sportul „muscăi artificiale” și viitorul unei bogății naturale
Pescuitul la Lacul Roșu nu era doar o metodă de subzistență, ci un ritual sportiv plin de adrenalină, care atrăgea vizitatori din toate colțurile Europei. Duelul dintre pescar și „vulpea lacurilor”, cum era supranumit păstrăvul pentru viclenia sa, completa tabloul unui loc unde natura sălbatică se întâlnea cu primele perspective ale unei vaste comercializări moderne.Încheierea articolului din 1939 ne oferă o imagine vie a acestei lupte și a viitorului promițător al regiunii:
"Deasemeni alte lacuri de munte vor căpăta o cultură de păstrăvi, deoarece apele lor sunt foarte favorabile creșterii acestei căutate specii de pește.
Pescuitul păstrăvului este un sport din cele mai interesante, deosebit de gustat, în special de turiștii străini. Deși e socotit drept o adevărată vulpe a lacurilor de pradă, pentru vicleșugul său, păstrăvul cade adesea victimă a lăcomiei sale excesive.
Cu „musca artificială”, care e lăsată să plutească pe apă seara în amurg, se pot prinde păstrăvi de mari dimensiuni. Peștele însă e foarte viteaz și odată prins de cârligul undiței, pescarul trage cu multă măiestrie sfoara spre barcă, cu scurte sau mai lungi opriri, până ce păstrăvul obosește, fiindcă altfel, dacă e tras prea repede în barcă, se zmucește atât de tare, încât izbutește să scape. Chiar când e obosit, ajuns lângă barcă, păstrăvul, ca și somnul din cârligul pescarului dela Dunăre, dă o luptă grea pentru a-și apăra viața și nu arareori se întâmplă să scape.
Frumusețile de basm ale regiunii Lacului Roșu, interesant și prin legendele sale de „lac al tâlharilor și ucigașilor”, creează un loc turistic și mai căutat prin păstrăvii de mărimi puțin obișnuite ce-i străbat apele adânci și limpezi ca roua. Iar crescătoria sistematică ce s'a creat aici deschide interesante perspective unei vaste comercializări a acestei adevărate bogății naturale. Deoarece carnea de păstrăv este socotită drept cea mai fină carne de pește și este foarte apreciată de cunoscători."
O moștenire vie: Păstrăvăriile de azi
Astăzi, viziunea doctorului M. de la 1939 pare mai actuală ca niciodată. Regiunea Lacului Roșu și a Cheilor Bicazului a rămas un nucleu al pisciculturii montane, păstrăvăriile moderne din zonă continuând să valorifice puritatea apelor de munte.Deși tehnologia a avansat, „noblețea” acestui pește, despre care scria Ilustrațiunea Română, a rămas neschimbată, păstrăvul fiind și în prezent simbolul gastronomic al locului. Vizitatorul de azi poate încă să simtă fiorul legendei și să deguste savoarea unei tradiții ce supraviețuiește de aproape un secol, confirmând că apele Lacului Roșu rămân, într-adevăr, o bogăție naturală inepuizabilă a Ardealului.
Te invit să îți continui aventura interbelică prin aceste locuri de basm citind articolul:
0 Comentarii