Bucureștenii au avut întotdeauna o relație pasională cu sunetele răgușite ale claxoanelor și cu strigătele stridente ale comercianților stradali — ambele considerate, paradoxal, drept veritabile semne ale civilizației urbane. Totuși, în vara anului 1937, autoritățile Capitalei au declanșat un adevărat război împotriva poluării sonore, iar ziarele proclamau triumfător victoria: „Zgomotul a fost învins”.
Articolul „Capitala: zgomotul a fost învins”, publicat în revista Ilustrațiunea Română din 1 septembrie 1937, ne oferă cronica unei victorii de scurtă durată împotriva poluării fonice — un rău pe care interbelicii îl credeau retezat definitiv prin ordonanțe polițienești și amenzi aplicate „oltenilor” guralivi. Deși autorul spera că, după liniștea instaurată pe bulevarde, va urma în mod firesc reglementarea prin lege a cinstei și a armoniei în căsnicie, istoria l-a contrazis cu entuziasm: la aproape un secol distanță, lupta cu decibelii a rămas un război pe care locuitorii marilor noastre orașe nu par să îl câștige sub nicio formă.
Panica liniștii: Dimineața în care Bucureștiul a devenit mut
Să locuiești la etajul șapte pe Bulevardul Brătianu în 1937 însemna că deții un bilet în rândul întâi la cel mai zgomotos spectacol al lumii. Însă, ce te faci atunci când, obișnuit cu „iadul” sonor cotidian, te trezești într-o dimineață într-o liniște atât de mormântală încât te temi de un cataclism? Autorul nostru consemna cu mult umor momentul în care Bucureștiul a „amuțit” brusc, sub bagheta magică a unei ordonanțe de circulație:
„Dumnezeul chiriașilor mi-a hărăzit un mic apartament, ca o agățată etajă de păsări, la al șaptelea etaj al unui imobil-cazarmă din b-dul Brătianu, la o întretăiere de străzi, unde se adună probabil cele mai multe vehicule ale Capitalei.
Seara, când căldura mă silea să deschid larg ușile balconului, odată cu puțină răcoare ce intra în casă, strada îmi trimitea un zgomot infernal, care ridicat până la etajul 7 se sublima într'un imens chiot, din care se deosebeau, din când în când, strigătele răgușite ale claxoanelor.
Într'o bună dimineață m'am trezit cu o surpriză, pe care nu mi-o puteam explica. Se părea că odaia mea nu mai e aceeași, că s'a schimbat ceva în atmosferă. Peste noapte imobilul meu... se mutase. Unul din elementele principale ale vieții mele dispăruse. Era liniște. O liniște atât de deplină, încât m'am speriat. Am avut impresia unui cataclism. Nu se mai auzeau nici claxoanele, nici trompetele, nici strigătele. Am crezut într'o catastrafă.
Am sărit înspăimântat din pat, am privit în stradă. Nu, slavă Domnului, nu se întâmplase nimic. Tramvaiele circulau ca de obicei, oamenii alergau grăbiți spre slujbe, oltenii duceau pe cobilițe coșurile încărcate cu zarzavaturi. Numai că totul se petrecea ca într'un... film mut. Automobilele lunecau lin pe cauciucuri, se opreau, porneau, fără să facă uz de claxon, oltenii își recomandau marfa cu gesturi elocvente, dar fără glas.
Explicația misterului am avut-o abia mai târziu: în ziua aceea intrase în vigoare ordonanța șefului serviciului circulației, care interzicea claxonul, țipetele oltenilor și tot acel ansamblu de zgomote, care transformă anumite centre ale Capitalei într'un adevărat iad.”
„La noi? Toate se aranjează!” – Scurtă istorie a haosului sonor bucureștean
În anii '30, lupta împotriva zgomotului nu era doar o chestiune de confort, ci o adevărată „cruciadă” europeană pentru sănătatea mintală. Pentru a-i convinge pe scepticii care credeau că haosul sonor este însăși inima Capitalei, publiciștii vremii apelau la comparații de-a dreptul exotice. Cum se măsura poluarea fonică înainte de aparatele moderne? Prin raportarea bulevardelor noastre la grădinile zoologice din New York sau la zgomotul asurzitor al rotativelor de imprimerie. Iată cum era explicat „iadul” sonor bucureștean în 1937:
„De ani de zile, s'a pornit în toate centrele europene o adevărată cruciadă împotriva zgomotului. S'a constatat că zgomotul marilor orașe e unul din elementele principale cari produc desele detracări ale nervilor ce se întâlnesc la cei ce sunt siliți să trăiască în centrele de mari aglomerații.
La New-York, există o încrucișare de străzi, atât de zgomotoasă, încât răgetul unui tigru nu ar putea fi auzit dela zece metri distanță. S'a constatat la noi, că la ora 8 seara, pe porțiunea bulevardului Brătianu, între strada C. A. Rosetti și muzeul Simu, la un metru distanță, doi oameni nu se pot auzi, oricât de tare ar striga. Intensitatea zgomotului pe această porțiune din bulevard întrece aceea a două rotative în viteză. Vibrația aerului produsă de diversele zgomote, aici e egală cu aceea produsă de o orchestră simfonică având 300 de instrumentiști!
Aceste exemple vorbesc dela sine. Nervii bieților bucureșteni, atât de încercați din diverse alte motive, erau hărșiți în fiecare zi de zgomotul infernal al străzilor noastre. S'a crezut până acum că zgomotul e ceva firesc, că face parte integrantă din viața Capitalei noastre. Toate încercările de până acum de a stăvili zgomotul au fost privite cu ironie: La noi? - spuneau scepticii - toate se aranjează.”
 |
| București, 1937: Primele indicatoare "Claxonarea interzisă" |
Miracolul amenzii: Ordonanța care a învins obiceiurile
Într-o societate unde scepticii credeau că orice regulă poate fi ocolită, rigoarea cu care a fost aplicată „legea tăcerii” în 1937 a produs uimire generală. Nu a fost nevoie de decenii de educație civică, ci de câteva amenzi „simțitoare” și de un Tribunal decis să apere liniștea publică. De la șoferii grăbiți până la celebrii olteni cu cobilițe, toți au descoperit, peste noapte, că moravurile grele pot fi clintite atunci când autoritatea dă dovadă de energie și consecvență. Iată cum descrie autorul această transformare neașteptată a moravurilor bucureștene:
„Când s'a publicat prima măsură împotriva zgomotului, interzicerea claxonului seara, s'a crezut că măsura aceasta va fi tot atât de bine aplicată ca celelalte. Cu uimire, atât șoferii cât și publicul au văzut cum cea mai timidă încercare de claxonare seara a fost pedepsită pe loc cu o amendă simțitoare. Tribunalul a avut de judecat, în câteva zile, zeci de cazuri de contravenții la noul articol din codul penal, care prevede pedepse serioase împotriva celor cari răpesc liniștea vecinilor.
Oltenii au luat câteva amenzi și au învățat să tacă. Desigur că nu a suferit cu nimic comerțul lor! Am asistat la transformarea aceasta a unui oraș zgomotos într'un oraș al tăcerii, cu o bucurie nespusă. Am văzut astfel că având puțină energie și multă bunăvoință se pot realiza lucruri pe cari până astăzi le socoteam de nezdruncinat, înrădăcinate adânc în moravurile noastre.”
Alte utopii interbelice: Politețea obligatorie și abolirea bacșișului
Privind înapoi, entuziasmul autorului din 1937 ne apare astăzi ca o fereastră deschisă spre o lume care credea sincer în puterea legii de a rafina sufletul uman. Dacă zgomotul fusese, în sfârșit, pus la respect, de ce nu s-ar fi putut reglementa, cu aceeași rigoare, și restul neajunsurilor noastre balcanice?
„Desigur că mai sunt multe de schimbat în viața noastră civică. Abolirea zgomotului e un pas mare pe drumul civilizației. Ar urma introducerea obligatorie prin ordonanță polițienească a politeței în relațiile dintre oameni. Abolirea completă a bacșișului, interzicerea necinstei și reglementarea armoniei conjugale. Vorba lui Tănase: Se poate? Sigur că se poate! Trebuie să se poată!”
Deși Bucureștiul de astăzi pare să fi uitat demult lecția tăcerii, visul jurnalistului de la Ilustrațiunea Română rămâne o mărturie savuroasă a momentului în care am crezut că civilizația se poate instaura prin ordonanță.
Citește și articolele:
0 Comentarii