Societatea românească interbelică era, asemeni celei de astăzi, o lume a contrastelor profunde, oscilând între luxul afișat în centrele urbane și precaritatea vieții din mahalale. Presa vremii a surprins adesea crâmpeie din acest univers pestriț al periferiei.
Războiul petecelor: Tensiuni la periferia Iașului
Dincolo de vitrinele elegante ale centrului, Iașul interbelic își trăia dramele cotidiene în ritmuri aspre. În lumea mahalalelor supraviețuirea era o negociere continuă și dialogurile presărate cu un jargon colorat.
Iată cum arăta, în ochii observatorului de atunci, o zi obișnuită în care interesele economice și spiritul mahalalei se ciocneau violent:
„În curtea unei fabrici de vată (nu farmaceuticii, ci din aceea care se întrebuințează la căptușit paltoanele) de la periferia Iașilor, e mare zarvă. Un grup de petecari se agită, din cauză că directorul instituției vrea să le scadă din prețul cu care le este plătită marfa. Din când în când, deasupra tumultului general se ridică un glas mai înfuriat:
— Ține-ți, clanța mă! Și să nu rupi prețul că te ating la “zotcă” de te scot din uz! Auzi?
La care cel admonestat răspunde printre dinți:
— Trebuie să le vând, că doar n-oi face “dipozit” acasă, că eu n-am fabrica mea...”
Moș Ungureanu, decanul petecarilor și „afacerile” din mahalale
Dincolo de vociferările mulțimii care își apăra interesele, atenția reporterului se îndreapta către o figură emblematică a mahalalelor, un personaj care părea să dețină autoritatea morală în acest grup marginalizat. Moș Ungureanu nu era doar un simplu adunător de cârpe, ci un „om al orașului”, cu obiceiuri bine stabilite, care accepta să explice, cu mândrie, mecanismukl și logica „afacerii” lor.
 |
| Moș Ungureanu - decanul "petecarilor" (1937) |
Iată cum era descris acest personaj pitoresc și cum explica el, organizarea breslei:
„Un moșneag spătos, cu o barbă de patriarh și nasul de un stacojiu aprins, după care deduc că trebuie să fie un mare amator de... spirtoase. E moș Ungureanu, „decanul” petecarilor. Are 73 de ani și e cel mai vechi în meserie, ceea ce impune în ochii celorlalți. În cercul lor, cuvântul lui are oarecare... greutate. E arhicunoscut în Iași și, în afară de adunat cârpe, mai are o... manie: înmormântările. Nu e înmormântare în oraș la care să nu-l vezi pe moș Ungureanu pășind domol, în fruntea cortegiului, cu câte un felinar sau o cruce în spinare.
— Cât ți se plătește pe kilogramul de zdrențe, moș Ungurene?
— Hm! Vezi mata! “Are Chira socoteală”... Noi le vindem pe categorii, nu așa cu „hurta”...
— Cum pe categorii?
— Înainte de a le pune pe cântar le alegem:
- „Mardaua” (resturi de stofă noi adunate de pe la atelierele de croitorie) - e 10 lei kilogramul.
- „Alba” (zdrențe albe)- e 6 lei kg.;
- “Ciurucuri” (tot felul de cârpe, care nu intră în categoriile de mai sus) - numai 4 lei kg.
Acum directorul vrea să ne „rupă” un leu la kg, dar noi ne-am înțeles să nu lăsăm nici un „sfanț”. Am făcut și noi un fel de cartel, cum am citit în ziare că au toți „comersianții”.”
Buză-Verde, Iordache și un barbut pe „basamac
Dincolo de rigurozitatea cu care își negociau „marfa” și de organizarea lor colectivă, viața petecarilor era guvernată de nevoi imediate și de o cruntă lipsă de perspective. Reporterul C. Luca-Iași surprindea cu un ochi neiertător, dar totodată uman, cum se scurgeau acei puțini bani câștigați în căutarea unei evadări temporare din realitatea dură a mahalalei. Iată cum arăta, în cronica sa, „pauza” binemeritată a acestor oameni:
„Alături, lângă magazie, după ce și-a „clasificat marfa”, Buză-Verde, un petecar tot așa de cunoscut ca și Ungureanu, în așteptarea lui „domn contabel” care să-i ia marfa în primire, joacă „barbut” cu un... coleg. Mă apropii de ei. Stânjeniți, ascund repede zarurile și pe chipul lor speriat le citesc întrebarea ce le străbate creierul: „Oare ăsta nu-i de la poliție?”
— Bine mă, din câștigul destul de mic pe care-l aveți, mai jucați și barbut? - îi întreb eu, răstit.
— Ba nu, coane, daaa... să vezi mata: Eu am doi lei în buzunar și Iordache are patru lei - mă lămurește Buză-Verde - cam la un loc fac șase lei, adică tocmai cât costă o sută de grame de „basamac”. Ne-am înțeles așa: Dacă pierd eu, are el cu ce bea „suta”, iar dacă pierde el, o beau eu, că... amândoi suferim de „vătămătură” și rachiul te scapă de durere parcă “ți-ar lua-o cu mâna”. Altfel... zău că nu joc! Doamne ferește!
Între timp, conflictul cu fabrica fiind aplanat, „domn contabel” cântărește zdrențele, le dă banii și, unul câte unul, petecarii intră în cârciuma lui Fănică, de peste drum. Și aici, după ce unii își îneacă necazul în rachiu, iar alții se lecuiesc de „vătămătură”, pornesc din nou la scormonit gunoaiele. Moș Ungureanu a zăbovit mai mult la „Fănică”, iar la plecare scoate o sticlă din buzunar, rugând pe cârciumar să-i dea un „sfert” pentru „cucuveaua” de acasă.
- Dar mă rog matale să fie de acela care arde.”
Acasă la Moș Ungureanu: “Castelul de lut” din mahalaua petecarilor
Reportajul lui C. Luca-Iași nu s-ar fi completat fără o incursiune în locul unde se retrăgea „decanul” petecarilor după o zi lungă de muncă. Departe de autoritatea afișată în fața colegilor, Moș Ungureanu se întorcea în realitatea crudă a mahalalei, acolo unde ierarhiile se dizolvau și unde singura formă de diplomație domestică era, adesea, o sticlă de „rachiu care arde”. Iată cum arăta, sub privirea reporterului, „acasă” pentru bătrânul căruia îi plăcea să-și numească bordeiul un veritabil castel:
“După prânz am pornit spre mahalaua petecarilor cu speranța că-l voi găsi pe Ungureanu... în halat și papuci. În fundătura petecarilor o sumedenie de cocioabe joase, fără garduri, unele stând pe o coastă, gata-gata să se răstoarne parcă, altele cu acoperișul încărcat cu bolovani care țin tabla să n-o ia vântul. „Decanul” petecarilor încă nu venise. Dar nu trecură nici cinci minute și din „castelul” lui Ungureanu (cum îi place lui să-și numească bordeiul), se repede o babă sfrijită și neagră ca o mumie dezgropată din țara Faraonilor, țipând cât o ținea gura:
— Aoleooo! Arde-te-ar focul, bețivanule! Hodorogule! Ooof! Eu stau și jelesc toată ziua la cârpele tale și tu vii “pe trei cărări”?
În adevăr, moș Ungureanu, cu pălăria dată pe ceafă, poticnindu-se și târând sacul după el.
— Ho! Ho! Melița dracului! Nu mai croncăni atâta, că ți-am adus și ție, cucuvea afurisită!
Și moșneagul scoase din buzunar sticla cu „rachiu care arde”, vânturând-o deasupra capului. Ca prin farmec, „cucuveaua” încetă cu gălăgia, luă sticla, o cântări din ochi, trase o înghițitură (de probă), apoi rânji satisfăcută:— Bun! Daaa... e un sfert aici? Sau ai mai băut și din “porția mea”?”
Dacă incursiunea în universul pestriț al petecarilor v-a dezvăluit o imagine a Iașului interbelic uitată în praf și nevoi, vă invit să întregim acest tablou istoric printr-o călătorie către o altă lume a societății ieșene de odinioară. Pentru a descoperi rafinamentul, legendele care au dat farmecul aparte României de altădată, vă propun lectura articolele:
- Povești la gura sobei: Schitul lui Tărâță și boierimea de altădată a Iașului
- Călător prin România Mare: Locuri pline de farmec din România de altădată
Sursa: C. Luca-Iași, „Anchete ieșene – trustul petecarilor”, revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 1 decembrie 1937.
0 Comentarii