„Cum ați câștigat primul ban? Și ce întrebuințare i-ați dat?” – Aceasta a fost întrebarea pe care redacția popularei reviste Ilustrațiunea Română a adresat-o, în primăvara anului 1930, celor mai mari nume ale teatrului românesc.
Răspunsurile lor sunt mai mult decât simple amintiri; sunt ferestre deschise către începuturile boeme, uneori dificile, alteori pline de umor, ale unor artiști care au definit epoca de aur a scenei noastre. Iată ce povesteau aceștia în numărul din 20 martie 1930:
DOAMNA MARIA FILOTTI
(Societară de onoare a Teatrului Național)
„Am câștigat primii bani când eram în clasa a VII-a de liceu. Aveam mai puțin de șaptesprezece ani și suplinisem o profesoară de curs primar, prietenă a familiei. După o lună am încasat... 80 de lei. Cu această enormă sumă, mi-am putut împlini o parte din marile mele dorințe:
- O pălărie cu pană de struț, ”pleureuse”, pe care am dăruit-o mamei...
- O rochie, pe care mi-am lucrat-o singură.
- Un dicționar latin-român de aspect voluminos și Quo Vadis, cartea “en vogue" pe atunci.
Și după toate astea, îmi pare că la urmă tot mi-a mai rămas ceva de buzunar. Ce timpuri fericite...”
I. ANASTASIAD
(Artist al Teatrului Național)
„În Galați, orașul meu natal, se anunțase sosirea unei companii de operă, sub conducerea d-lui Demetrescu de Sylva. Se cânta “Tosca".
Eu, cu mai mulți colegi de liceu, mari amatori de spectacole, ne tot învârteam pe lângă zidurile teatrului si căutam vreun mijloc ca să intrăm fără bani înăuntru. Cum ne chibzuiam noi așa, ne pomenim cu unul, probabil regizorul, că ne poftește pe scenă să facem figurație, promițându-ne că ne va plăti câte 25 de bani de fiecare. Eu am fost îmbrăcat în costum de preot, și la finalul unui act, trebuia să fac semnul crucii...
Eu, mă simțeam tare prost, cu peruca pe cap, mai ales că era și o căldură insuportabilă pe scenă. Cum începuse să mă mănânce grozav capul, și la ideea că perucile și hainele trupei nu sunt tocmai curate, am scos binișor peruca din cap, am aruncat hainele într'un colț și, nevăzut de nimeni, am fugit în stradă, lăsând finalul actului fără popă.
În drum spre casă mi s'au agățat pantalonii de-o sârmă ghimpată și, a doua zi, a trebuit ca primii bani ce i-am câștigat în teatru să-i plătesc croitorului, ca să-mi repare pantalonii. Mai târziu, camaradul meu de azi, Dem. Psatta, neavând în timpul războiului bani și nici actori, m'a învățat pe mine un rol, eu care am cutreierat satele și de pe urma căruia m'am făcut actor.”
DOMNUL N. SOREANU
(Societar de onoare al Teatrului Național)
„Maestrul Soreanu nu-și mai amintește precis cu a câștigat primii bani. Ceea ce își amintește însă, este că își făcuse atâtea planuri cu acești bani, încât până în cele din urmă, neștiind ce să facă mai întâi cu ei, i-a încuiat în sertar. Astfel că, în realitate, primul ban câștigat și folosit nu a fost primul ci cel de-al doilea!... (sic)”
DOAMNA LILLY POPOVICI
(Societară a Teatrului Național)
„Eram la Teatrul Național... Timp de zece luni nu jucasem nici un rol. N'am dat în acest timp niciodată pe la teatru. Îmi era rușine să mă duc să-mi ridic leafa.
În sfârșit, după vreo zece luni de “inactivitate”, am luat eroica decizie de a mă duce să-mi ridic leafa. Dar tot n'am avut curajul să merg singură. M'am dus la tata și i-am spus:
- Tată, hai cu mine să-mi iau leafa de la teatru...
Tata a pufnit în râs și s'a uitat curios la mine. A trebuit să insist enorm ca să vrea să vie… În sfârșit, m’am pomenit cu leafa. Ce să fac cu banii? Eram o pasionată jucătoare de tennis. Și mi-am cumpărat o rachetă, un costum complet și o pereche de pantofi. Și mi-au rămas și ceva bani de cheltuială...”
DEM. PSATTA
(Societar la Teatrul Național din Cluj)
„Elev în anul I de conservator. Locuiam de obicei în palatul iluziilor și mă hrăneam de cele mai multe ori cu visurile împletite în taina minții înfierbântată de nădejdi. Rămas în București, cu 15 lei în buzunar, fără nici un ajutor din partea cuiva, luasem temerara hotărâre să absolv conservatorul. Cu alte cuvinte, să înfrunt trei ani de foame, frig și mizerii cumplite.
Asta totuși nu mă împiedica să fiu semeț și să mă plimb încrezător pe străzile capitalei, ca și Napoleon în preajma marilor sale bătălii. Eram tot atât de sigur de izbândă, cum eram sigur că am numai 19 ani și că exist.
O! Dacă aș fi avut pe-atunci deplina convingere că de pe urma teatrului, voi fi supus grelelor încercări de azi și că după 16 ani de izbânzi actoricești va trebui să mă las de meserie, poate că renunțam din timp la drumul început.
Într’una din acele zile fericite, ce-mi pregăteau ruina trupului prin lipsuri și paragina sufletului prin viitoarele deziluzii, treceam liniștit pe strada Brezoianu. Mă pomenesc chemat cu stăruință din urmă:
- Stai!... Unde te duci?
- Nicăieri.
- Ai vreo treabă?
- Nu.
- Azi la ora trei am matineu. Vrei să joci un rol?
- Cum? Fără repetiții?
- Joci pe servitorul din Recomandația. Plătesc bine!
Și își sublinie ultimele vorbe despicându’le în silabe. Eu holbai ochii...
- Faci o repetiție acum, prinzi replicile mai importante și totul merge.
Cel care-mi vorbea grăbit și nervos, era un talentat actor de comedie din pleiada răzvrătiților care, prea siguri de meritele lor, nu-și pot supune calitățile vreunui conducător, să îi îndrume, și ajung să-și risipească viața în întreprinderi teatrale fără importanță, cu singura mulțumire, că ei sunt directori...
Am stat o clipă nedumerit, cum stă omul la o răspântie, neștiind pe ce drum să apuce. În adâncul sufletului, un strop de conștiință, ca o luminiță tainică, tot mai licărea și nici grozava nevoie de bani, nici entuziasmul tineresc, nu puteau s'o întunece de-odată. Iar în urechi, îmi răsunau puternic vorbele “Plătesc bine” acompaniate de spusele maestrului Nottara, care la clasă ne sfătuia mereu să nu jucăm în trupe improvizate.
- Dacă apucați să începeți cariera dezordonați, așa rămâneți toată viața! - glăsuia decanul scenei românești.
Foamea însă nu-ți lasă multă vreme de gândire. O nouă intervenție din partea tânărului director mă fură îndoielii și dus de braț m'am pomenit pe scena teatrului “Amicitia", repetând.
La ora trei, în fața unei săli arhipline cu soldați și școlari, am jucat pentru întâia oară cu plată. Ce-am spus din rol, nu știu. Fapt este că nu m'am bâlbâit și nici nu m'am oprit o clipă. La sfârșit, cu obrajii fierbinți, ca pereții de cărămidă ai unui cuptor încins, am căzut pe un scaun între culise. Directorul mă bătu pe umăr și-mi întinse banii.5 lei! O piesă de argint de cinci lei! Masa pe zece zile la lăptăria teatrului, din str. Câmpineanu..."
- Bravo, Psatta! Ai mers admirabil. Îți mulțumesc că ne-ai scăpat. Ține! 3 lei plată și 2 lei gratificație.
Citește și articolul: Destinul lui Lilly Carandino, actrița cu „prospețime de izvor”
Sursa: articolul “Primul lor ban”, publicat în revista ”Ilustrațiunea Română”, numărul din 20 martie 1930
0 Comentarii