Auzim mereu la radio sau în jurnalele de știri TV și citim pe mai toate paginile online fraze asemeni celei care urmează:
„La colțuri de stradă, în cafenele, în coloanele ziarelor, ne izbim mereu de această frază: „Viața se scumpiește, viața s’a scumpit”. Cum, viața se scumpiește? Cine a mai scornit și lucrul acesta? Vitrinele bogat luminate păstrează același aspect de sărbătoare, iar înăuntrul lor sunt expuse o sumedenie de lucruri de îmbrăcăminte cu două prețuri: cel vechi, tăiat, și cel nou, mai redus, plin de ispite... Atunci unde se scumpiește viața? Totuși, acesta-i adevărul.”
O să fiți surprinși, poate, să aflați că acesta nu este statusul plin de obidă al unui influencer modern de pe rețelele sociale și nici vreun editorial economic de săptămâna trecută, ci chiar primul paragraf al articolului „Se scumpește viața”, semnat de Paul B. Marian și publicat în numărul din 13 martie 1935 al revistei „Realitatea Ilustrată”.
Ilustrația originală din revista „Realitatea Ilustrată” (13 martie 1935). În stânga se poate observa tabelul indicelui „Viator”, care arată cum prețurile alimentelor de bază explodaseră de zeci de ori în 1934 față de anul de referință 1916.
Românii și indicele de... scumpete
Schimbăm postul de știri, dar breaking news-ul rămâne același: viața se scumpește pe zi ce trece. Alimentele se scumpesc, îmbrăcămintea se scumpește, iar indicele de scumpete crește cu o repeziciune care trebuie să ne dea serios de gândit. Dacă astăzi ne uităm panicați la indicii INS, în 1935 bunicul analiza cu aceeași strângere de inimă costul vieții din anul precedent, calculat după indicele „Viator” (care făcea o comparație între prețurile din 1916 și 1934).
Din tabelele vremii se putea lesne observa cum indicele costului vieții crescuse în mod uluitor; orice comentariu ar fi fost aproape de prisos. Cifrele vorbeau singure, exact cum o fac și astăzi la casele de marcat:
„Ce să mai spunem dacă am presupune că un om ar fi adormit în 1914 și s’ar fi trezit de-abia acum, în anul de grație 1935? Desigur că ar fi foarte mirat, numai străbătând Bucureștii, întrebând pe negustori și industriași și citind afișele și reclamele cu prețuri.
O pâine, în 1914 costa 30 de bani, iar acum costă 6 lei (adică e de 20 ori mai scumpă);
Un kg. de carne costa 60-80 bani, iar acum 14-16 lei (adică de 26 ori mai scump);
Un costum de haine gata costa 50 lei, iar acum 4.500 lei.
Și tot așa am putea cita toate obiectele de alimentație și de îmbrăcăminte, adică cele mai necesare.”
 |
| „Magazinele anunță cu emfază prețuri scăzute în vitrine și totuși traiul s’a scumpit...” |
Parcă ne vedem și noi, treziți brusc la realitate după vreo două decenii, "admirând" prețul unui pachet de unt sau al biletului de tren București-Brașov. În trecut sau în prezent, șocul la buzunar e exact același. Dar stați, că nu doar mâncarea îi lăsa mască pe bucureștenii din perioada interbelică. Și îmbrăcămintea se scumpește într-un ritm amețitor, iar Paul B. Marian găsea un indicator economic de-a dreptul inedit pentru asta:
„Un semn evident îl constituie faptul că negustorii de haine vechi dau azi un preț mai bun pentru zdrențe; de unde până ieri, alaltăieri, se acorda 4-5 lei pe un kg. de zdrențe, acum se dă 14 chiar și 16 lei pe kg. Pachetul de bumbac se vinde azi cu un preț de două ori mai mare ca acum patru luni. Țăranul, care până deunăzi nu se întorcea în sat fără să-și cumpere de la târg un pachet de bumbac, azi renunță și cârpește straiele vechi.”
Astăzi îi spunem „vintage”, „sustenabilitate” sau curent „second-hand” și o facem pe Instagram, dar în 1935 era pur și simplu economia de criză a românului care strângea cureaua din necesitate.
Firește, apare întrebarea eternă – valabilă și ieri, și azi: cum se poate explica oare această scumpire a produselor de primă necesitate? Cine e de vină pentru gaura din buzunarele noastre? Teoriile de la cafenea (sau de pe forumurile noastre de azi) sunau izbitor de cunoscut încă de acum un secol:
„Să fie oare numai efectul regimului nefast al schimburilor de mărfuri cu străinătatea care provoacă această scumpire? Sau e vorba numai de un fenomen sezonier care se constată în fiecare an, din timpul iernii? Dacă am ține seama de faptul că zeci de milioane [de lei] nu sunt folosite, fiind tezaurizate ca un rezultat al lipsei de încredere, lipsa banului ar trebui să fie, dimpotrivă, o cauză a ieftinirii...
Vinovatul etern: Taxele care ne sufocă
Dacă deschidem televizorul sau feed-ul de știri azi, discursul e neschimbat: s’au scumpit în ultimul timp zahărul, porumbul, fasolea, uleiul, vinul și toate celelalte alimente indispensabile. Brutarii noștri (ca și cei de atunci) vor și ei să scumpească pâinea – alimentul de primă necesitate pentru sărac și bogat, și așa cu mult prea scumpă. Despre prețul peștelui, care crescuse cu 29 la sută într-o singură lună, sau despre carne, pe care deși o găseai la un "preț maximal tarifat” (zi îi spunem mult mai "elevat": preț plafonat...), n’o puteai obține în realitate la acel preț dacă voiai într-adevăr s’o pui în oală, ce să mai vorbim?
Pe cine dăm vina prima dată când ne seacă portofelul? Evident, pe comerciant. Însă jurnalistul de la Realitatea Ilustrată ne pune în față o oglindă care doare la fel de tare și în 1935, și azi:
„Cum se explică această urcare a prețurilor la alimente? Consumatorul, destul de amărât de nevoile sale personale, nu că bănuiește, dar crede de-a binelea că vinovat este negustorul, pe care îl socoate lacom, avid de o rapidă îmbogățire, crud și nepăsător față de nevoile lui, de punga lui. E departe de el gândul că adevăratul spoliator nu este chiar el, negustorul, ci însuși Statul, care scumpește traiul prin mulțimea impozitelor ce percepe.
Iată, să luăm de pildă un negustor alimentar, adică comerțul care este lovit, poate, cu cele mai multe impozite. Negustorul acesta alimentar plătește cele mai grele și vexatorii taxe. Să menționez numai o parte din ele:Dacă la toate acestea se mai adaugă chiria enorm de mare, rămâi înmărmurit și te întrebi: ce calcul trebuie să-și facă negustorul ca la capital și muncă să beneficieze de un 6-7%?”
- Taxe fiscale: 16% din venit; adiționalul 10%; globalul 10%; taxe de brevet 12% din valoarea locativă.
- Taxe comunale: 10 o 15% evaluarea locativă; taxa pe gunoi, taxa pe metri liniari și metri pătrați; taxă sanitară, taxă de firmă și taxă pe cap de servitor.
- Asigurări sociale: 50% din timbrele de asigurare ale tuturor salariaților (plătite tot de patron); 1.20% asupra tuturor salariilor săptămânale sau lunare; 1% pentru șomeri, taxa de boală a salariatului.
- Alte taxe: Taxa compozitorilor și taxa de noapte (între 2-12 mii lunar) și alte multe, directe și indirecte, cari nu-și mai găsesc rostul.
Dacă înlocuim „taxa pe cap de servitor” sau „taxa compozitorilor” cu CASS-ul pe dividende, TVA, accizele mărite la carburanți și plafoanele la adaosul comercial, obținem radiografia perfectă a micului antreprenor român de astăzi.
Iar absurdul fiscal nu se oprea aici. În cazul industriei textile, acestor cauze economice i se adăuga și o alta, generată tot de birocrația și neputința statului: aprovizionarea extrem de deficitară cu materii prime din cauza blocajelor valutare de la nivel central. Sună cunoscut pentru oricine a încercat recent să importe ceva prin hățișurile vamale sau să facă plăți externe în vremuri de criză:
„... chestiunea grea este aceea a efectuării plăților acelor mărfuri importate, care nu s’au putut efectua din cauza lipsei de devize a Băncii Naționale. Aceste datorii apasă greu asupra industriei, deoarece, deși aceasta a depus contravaloarea în lei la diferite bănci, ea nu e eliberată de obligațiuni decât atunci când firma furnizoare din străinătate și-a primit contravaloarea în moneda în care a vândut marfa. Până atunci, importatorul rămâne obligat de furnizor, plătind în cele mai multe cazuri dobânzi de întârziere.”
Când tragem linia, rezultatul acestor politici fiscale sufocante – aplicate cu aceeași încăpățânare și ieri, și azi – este la fel de dramatic. Că e vorba de falimentele de pe Calea Victoriei din 1935 sau de micile afaceri de familie care pun lacătul pe ușă azi, deznodământul descris de autor este de o actualitate izbitoare:
„Se macină toate capitalurile, se trag obloanele, se umplu percepțiile de edecuri negustorești, de concordate și falimente, se umplu pușcăriile de negustori nevinovați, se umplu cimitirele de oameni care nu mai pot suporta greutatea unor situațiuni de care ei nu sunt singurii vinovați.”
Soluția de ieri și de azi: Mai puține taxe, mai mult bun-simț
Dacă drama economică este trasă la indigo, înseamnă că și remediul ar trebui să fie același. Soluția propusă în 1935 nu era vreo inginerie financiară de neînțeles, ci o măsură logică pe care orice român stors de taxe o cere și astăzi de la guvernanți: reducerea impozitelor!
„Reducându-se unele din impozite și abolindu-se cele de umplutură, ar câștiga în schimb bugetul marelui număr de consumatori; căci negustorul ieftenind marfa, implicit consumatorul se află în câștig. S’ar consuma astfel și mai mult, permițând negustorului să realizeze un câștig mai mic dar sigur, iar nouă, consumatorilor, posibilitatea de a duce o viață mai îndestulată.
Dar și pâinea noi o plătim foarte scump. S’a scris de nenumărate ori în această chestiune, ca să nu mai fie nevoie să insistăm. Noi, „grânarul Europei” de odinioară, patria holdelor îmbelșugate, plătim pâinea mai scump ca multe alte țări, mult mai sărace ca noi.”
Parcă auzim și azi aceleași discuții aprinse despre cum importăm roșii din Turcia și congelate din Polonia, deși stăm pe cele mai fertile cernoziomuri.
Mai mult, în cazul mărfurilor produse în România cu materie primă importată, soluția identificată de reporterul interbelic era tot una de bun-simț economic: deblocarea creditului și recâștigarea încrederii partenerilor externi, un avertisment dureros de valabil pentru orice economie care începe să fie privită cu scepticism de piețele internaționale:
„Pe baza speranțelor că Banca Națională va satisface în fine transferurile, se va mai putea obține ceva credit. Acum însă, nu numai că nu se obține credit, dar nu se trimite nicio marfă înainte de a avea acoperirea anticipată. Dacă situația nu se va îndrepta, creditul pentru țara noastră va dispărea și vom fi scoși din rândul țărilor cu care se pot avea legături comerciale normale.”
Ce va fi mâine? Cât va dura acest val de scumpete?
În final, după ce dă la o parte toate promisiunile politice și teoriile savante, reporterul din 1935 coboară din nou cu picioarele pe pământ — adică pe trotuarul încins al Capitalei. Concluzia lui de atunci este, din păcate, rezumatul perfect al stării de spirit pe care o împărtășim și noi în fața fiecărui nou val de scumpiri:
„Oricum, problema scumpirii vieții e foarte complexă. Până la rezolvarea ei, cetățeanul plătește prețuri de speculă, iar dacă nu poate plăti, umblă cu straiele jerpelite și cu burta goală. Viața s’a scumpit; s’au scumpit toate. Iar întrebarea „ce ne facem, cum vom rezista acestui val de scumpete?” flutură pe buzele tuturor. Toată lumea încearcă să sondeze viitorul: Ce va fi mâine? Cât va dura acest val de scumpete?“
Aproape un secol desparte aceste rânduri de realitatea noastră din 2026. S-au schimbat banii, s-au schimbat regimurile, s-au schimbat și vitrinele, dar întrebările au rămas identice. Până la urmă, să te plângi de prețuri și de biruri este, probabil, cel mai vechi și mai autentic obicei românesc. Ne vedem la magazin — fie el unul interbelic sau... modern!
Pentru cei pasionați de culisele financiare ale acelei epoci, vă invit să citiți și articolele:
0 Comentarii