Bucureștiul de odinioară: O dimineață la „Potcoava veselă”

Vă propun astăzi o călătorie în timp, către o dimineață desprinsă din memoria Bucureștiului interbelic – un oraș ce se lăsa, pe nesimțite, purtat spre modernitate. Era vremea în care „blockhaus-urile” semețe începeau să umbrească, rând pe rând, micile căsuțe cu verandă și grădini smălțuite cu flori; vremea în care birjele cu muscali, martorii tăcuți ai atâtor întâmplări, cedau locul neîndurătoarelor „mașini de piață”, iar localurile de lux, cu jazz-banduri asurzitoare, încercau să acopere ecoul acelor cârciumi liniștite, în care răsunau cântece ce vorbeau, pur și simplu, direct inimii.

Noaatea în Bucurestiul interbelic: Calea Victoriei și Bulevardul Elisabeta, 1935

Bucureștiul interbelic noapte (1935)

Reporterul interbelic, autorul articolului „Nopți bucureștene” publicat în revista Ilustrațiunea Română (numărul din 6 februarie 1935), a simțit că nu putea să facă această incursiune în lumea vieții de noapte a orașului decât însoțit de Ioșka, unul dintre ultimii birjari ai Capitalei, ce păstra în livreaua de catifea albastră nostalgia unor timpuri care refuzau să dispară:

“Birjarul care ne conduce este o „simpatica amintire” a Bucureștilor de altădată. Adică a Bucureștilor de viață liniștită, savuroasă, în care muscalii și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din zgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfăță ca în vremuri bune când Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră, cu năsturei de aur, era un „personaj”.”

Dimineața la „Potcoava veselă”: Ciorba de creier și nectarul lui Nea Niță

După o noapte lungă, petrecută de clienții săi simandicoși prin localurile de lux ale orașului, Ioșka a oprit trăsura în fața unei cârciumi umile de la periferie. Trăsurile aliniate tăcut la marginea drumului dădeau impresia că acolo se desfășura un veritabil „congres” al breslei. Curiozitatea reporterului interbelic a primit din partea călăuzei sale o explicație plină de miez:

"— Toți câți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul stins.
— Sunt în congres?...
Călăuza zâmbește cu înțeles.
— Ceva mai mult. Sunt la gustarea de dimineață...
— Așa mulți?
— Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul bun, n-ai decât să te uițí unde staționează trăsurile fără conducători..."

Instantanee din viața de noapte interbelică:
contrastele unui oraș care nu dormea,
surprinse în paginile revistei Ilustrațiunea Română

Acolo, în lumina crudă a dimineții, putem să facem cunoștință cu stăpânul acestei cârciumi de cartier, un personaj pitoresc a cărui faimă depășea barierele clasei sociale:

"Cârciumarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr-un castron de pământ, tacticos, „ciorba de creer”: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...
— Vedeți, boierilor, ciorba asta n-o găsiți niciunde. Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...
Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferea, în strachini cu smalțul desfundat, renumita lui fiertură. Este, desigur, o favoare, pentru că nu oricine, orice „nou venit”, poate căpăta această delicioasă zeamă...
Lângă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cântă pitpalacii... Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pământ..."

Această neașteptată comuniune umană dădea locului un farmec aparte, transformând o simplă tavernă periferică într-un punct de întâlnire irezistibil pentru oricine căuta gustul autentic al vieții:

"Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile - de la boierul pretențios, cu gusturi rafinate, până la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi, aici, în fiecare dimineață, „kilul” lui de vin dumnezeiesc — este simpatică, atrăgătoare. Aceeași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cântec și de glumă înfrățește pe acești întârziați la mescioarele „Potcoavei vesele”..."

Ioșka, decanul birjarilor: Confesiuni la „Potcoava veselă”

Sub vraja vinului și a atmosferei din local, birjarul Ioșka devine mai puțin solemn și începe să își depene amintirile:

“Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de noapte, decanul birjarilor vorbește, volubil și convingător:

— Hei, boierilor! De câte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gândesc cu jind la „Potcoava” lui Nea Niță, la „potcoava” cu „nectarul” fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...

Nea Niță nu prea știe ce-i aia „lumină indirectă”; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor, și nici ce-i aia „diseur”. Nu știe de cocktail și cu atât mai puțin de cocaină. La el, cârciuma e cârciumă, vinul e vin, „guristul” e gurist și viața e viața adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu... Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor „șic” care înșală, amăgesc și ucid...”

Apoi Ioșka, purtându-și cu demnitate titlul de decan al breslei, și-a netezit fața lucie și a început să depene amintiri din timpurile boeme de dinainte de război, vremuri apuse pe vecie:

„Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și claxoane nu goniseră încă tihna aceia atât de poetică, și nici zgârie-norii blockhaus-urilor nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima.

Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în cari apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari ce cântau cântece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decât cele de azi, dar cari vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrânului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca și care îi vor scurta viața.”

Simțind că bătrânul alunecă pe panta unui rechizitoriu amar, cineva din grup încearcă să destindă atmosfera și să schimbe vorba, aruncând o întrebare plină de curiozitate: "Ioșka, este adevărat că te tragi din cazaci?!..." La auzul acestui cuvânt magic, birjarul întrerupe brusc firul povestirii. Se oprește o clipă, făcând ochii mari, electrizat, ca și cum ecoul unui trecut străbun i-ar fi inundat dintr-odată conștiința:

“— Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci. Străbunii mei au stăpânit Donul. Am rămas birjar, pentru că iubesc caii... Așa suntem noi, cazacii... iubitori de cai. Iubim caii mai mult decât pe oameni... Ei sunt mai buni, mai blânzi și mai credincioși decât oamenii... Sunt foarte mândru că am rămas birjar, în timp ce alții s-au făcut „șofeuri”...”

Epilog: Specialitatea unui bucătar interbelic

După lungile confesiuni despre caii din stepă și nostalgia vremurilor de aur, gazda noastră a simțit că momentul cere un gest de o ospitalitate supremă. Nea Niță, care nu pregetase nicio clipă să ne însoțească la masă, a decis să ne dezvăluie secretul cel mai bine păstrat al „Potcoavei vesele”.

„Nea Niță, care tot timpul ținuse să se găsească în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn, o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gusta el și cu intimi lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune „de unde suge ursul”... Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte câteva kilograme de „nectar”...”

Zorii zilei se revărsau deja peste străzile pustii ale Bucureștiului, iar noi am părăsit cârciuma lui Nea Niță cu sentimentul că am privit, pentru ultima oară, prin gaura cheii, un oraș care se dizolva încet, lăsând în urmă doar ecoul unor cântece de petrecere și umbra unui birjar mândru, pentru care viața adevărată va rămâne mereu legată de necuvântătoarele credincioase.