Continuăm călătoria în lumea teatrului românesc interbelic. Articolul de azi e dedicat unei alte mari actrițe din perioada interbelică, Marioara Zimniceanu, despre care ziaristul Nicolae Carandino scria că:
„...avea suficientă culoare în joc ca să marcheze un rol pentru o jumătate de secol. Cine a văzut-o în Femeia și paiața, în Patima Roșie, în Madame Sans-Gêne nu o poate uita și anevoie își mai poate închipui alte actrițe în aceleași personaje.“
Începuturile și consacrarea unei mari artiste
Marioara Zimniceanu s-a născut la Zimnicea, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Pasiunea sa pentru teatru se datorează, cel mai probabil, surorii ei: Ecaterina Zimniceanu, actriță la Teatrul Național din București, care juca încă din anii 1905-1906 în piese precum Nevestele vesele din Windsor, una din operele dramatice grele ale lui Shakespeare, în Nepoftitul de Tristan Bernard și în multe altele. (1)
În 1916, a absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică din București, clasa Ion Livescu, fiind colegă, printre alții, cu Alexandru Critico, Ion Tîlvan, Nicolae Bălţăţeanu.
Despre primii ani în teatru Marioara Zimniceanu mărturisea într-un interviu acordat în anul 1931:
„— Trebuie să mărturisesc că începutul carierei mele n'a fost prea anevoios. Am avut directori de o generoasă superioritate sufletească și intelectuală, ca Rădulescu-Motru, Peretz, care au dat dintru început muncii și devotamentului meu pentru teatru cea mai părintească încurajare. Am debutat în roluri principale. Eram de multă vreme aproape de scenă pentru ca tracul inițial să-mi fie cât mai redus. Greutățile în carieră n'au început decât foarte târziu... Au început în ziua când am avut de apărat un capital de succese și un patrimoniu de drepturi pe această scenă, pe care de zece ani încheiați nu mă mențin decât prin imposibilitatea unei chemări și mândria unei stăruinți ce n'au cunoscut niciun fel de tranzacție.” (3)
Prima recunoaștere a talentului de excepție al Marioarei Zimniceanu o reprezintă primirea mult râvnitului Premiu I de creație acordat de Teatrul Național din București, în anul 1925, pentru rolul Kera Duduca din dramatizarea lui Adrian Maniu și Ion Pillat a romanului Ciocoii vechi și noi scris de Nicolae Filimon.
Consacrarea a venit o dată cu rolul jucat în stagiunea 1925 - 1926 alături de Aurel Athanasescu în comedia Femeia îndărătnică de Shakespeare. Teatrologul Ioan Massof consemna:
“Marioara Zimniceanu, în rolul Katerinei, cea mai completă realizare feminină din teatrul lui Shakespeare, s-a consacrat ca una dintre cele mai înzestrate artiste dramatice. Trecerea de la scenele în care Katerina e arțăgoasă la cele când se arată animată de un început de blândețe a fost făcută printr-un joc de nuanțe care au atras interpretei aplauze la scenă deschisă”.
 |
| Marioara Zimniceanu în trei roluri de excepțíe din piesele: "Femeia și paiața", "Banul n-are miros" și "Femeia îndărătnică" |
A urmat o carieră de excepție pe scenele românești. A fost societară a Teatrului Național din București dar a jucat și pe scena altor teatre importante:
„Am găsit totdeauna, ca musafiră a acestei scene primitoare, o ospitalitate și un îndemn, cărora eleganța spirituală a marii artiste le aducea colaborarea cea mai activă de bunăvoință și farmec. M'am simțit pe scena Companiei Bulandra ca în propria mea casă. Și, repet, atmosfera aceasta de bună camaraderie era susținută cu deosebire de dărnicia sufletească a d-nel Lucia Sturdza-Bulandra, mult mai generoasă decât o arată pasiunea ei de mare conducătoare și mult mai afectuoasă decât ar putea-o înfățișa vitejia voinței ei de a birui.” (2)
Profesorul Ion Moraru consemna în volumul memorialistic „Oameni, locuri amintiri…”:
“Mărioara Zimniceanu, actriță la Teatrul Național din București și soră cu Ecaterina, a fost eleva lui Nottara. Când ești eleva lui Nottara și apoi interpretezi roluri, înseamnă că ai stofă. A fost și eleva lui Paul Gusti, unul din marii regizori ai vremii. A fost actriță cu roluri grele, cu palmares încărcat și bogat. A jucat în „Comedia inimii” a lui Caton Teodorescu, în „Învinșii” de Alexandru Chirițescu, în „Plicul” lui Liviu Rebreanu, în „Gaițele” lui Chirițescu și în multe alte roluri celebre.” (1)
Destăinuirile unei mari artiste: Marioara Zimniceanu în paginile „Ilustrațiunii Române”
Pentru a o descoperi pe Maria Zimniceanu dincolo de lumina reflectoarelor, ne întoarcem în timp prin intermediul unui interviu realizat de Tonia H. publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, numărul din 18 noiembrie 1931:
Marioara Zimniceanu: Roluri, parteneri, critici
Dialogul debutează cu mărturisiri ale artistei privind repertoriul și partenerii de scenă preferați și despre relația ei cu criticii:
„— În afară de Tofana, personagiu cu care v'ați identificat, ce apariție feminină dintr'o piesă originală românească v'a fost dragă?
— Sunt mai multe pe care le consider deopotrivă de bune... Și anume acelea în care am jucat eu, și acelea în care autorii nu mă văd decât pe mine! - glumi d-na Zimniceanu.
— Ce părere aveți despre criticii teatrali?
— Excelentă! Ce urâtă și pustie ar fi viața actorului fără ei! Căci lor le datorăm iluzia micii eternizări în slova tipărită a realizărilor noastre, stinse cu ultima cădere a cortinei.
— Partenerul preferat?
— Este partenerul cel mai potrivit în rolul pe care-l reprezintă; fiindcă numai așa îmi poate da și mie iluzia autosugestionantă că am în adevăr în fața mea pe eroul căruia îi vorbesc, pe care-l iubesc sau îl urăsc.” (3)
Marioara Zimniceanu despre detașarea de scenă
Întrebată despre granița fină dintre ficțiunea personajului și realitatea de zi cu zi, marea actriță mărturisea:
“— Aș vrea să știu dacă cruda și frumoasa Turandot simte aceeași plăcere sadică în fața capetelor ce atârnă spânzurate, fără trup, numai în lumina rampei, sau dacă ea continuă cu aceeași cruzime stranie operație de sacrificare și în viața zilnică? Dar arțăgoasa și încăpățânata Caterina, pentru a fi mai bine în rol și mai elocventă în fapte, nu-și începe repetițiile din vreme cu cei de-acasă? Capriciile le lăsați pe scenă sau împrumută și vieții din încăpățânarea personagiului creat?
— O, nu! Ele trăiesc în mine, prin mine, care nu le servesc decât ca un fel de mediu, atâta vreme cât sunt în cadrul, în lumina, în costumul și în chipul lor. De îndată ce s'a stins ultima lumină la rampă și am ridicat de pe obraz ultima picătură de fard, n'a mai rămas în gestul, în spiritul și în cuvintele mele nimic din personalitatea care a ocupat conștiința mea câteva ceasuri.
— De pactul de înfrățire cu eroinele comediilor lui Shakespeare aici nu vă mai întreb. Totuși insist să aflu de ce aveți această evidentă preferință.
— Personal sunt o binecuvântată a sorții, fiindcă am legat de repertoriul shakespearean cea mai mare parte a carierei mele.” (3)
Fardul, și toaleta, și coafura au secretele lor
Dincolo de text și joc, Marioara Zimniceanu acorda o importanță capitală iluziei vizuale și transformării exterioare a artistului:
„— Arta dv., care merge așa de departe, desigur că e aplicată și tainelor de fard, de coafură și de toaletă când apăreți pe scenă. Sunt indiscretă?
— Nu sunt chiar numai niște simple accesorii aceste trei elemente. În ceea ce mă privește, le atribui o importanță decisivă în realizarea deplină a personagiului interpretat. Teatrul e fără îndoială convenție, dar asta nu înseamnă că poate trăi prin contradicție. Adică: dacă eroina este frumoasă, actrița trebuie să fie în stare a se face frumoasă. Publicul este un zbir care nu admite în această privință niciun fel de aproximație. Dar vedeți, și fardul, și toaleta, și coafura au secretele lor. Oricât de mult țin la cititorii „Ilustrațiunii Române”, sunt taine pe cari nu le pot destăinui.” (3)
Modernism sau conservatorism în teatru
În interviul acordat actrița își definea poziția în fața curentelor existente în lumea teatrului interbelic:
„— Tendința modernă în teatru vă tentează, sau sunteți o conservatoare?
— Dacă prin modernism se înțelege ceea ce mi se pare mie că e această tendință, adică simplificarea mijloacelor de expresie și comunicarea directă cu sufletul spectatorului, fără acel aparat de trucuri (uneori admirabile) care formau arta înaintașilor noștri, atunci sunt o credincioasă hotărâtă a modernismului. Dar dacă prin această etichetă se definește acel chip disperat de dezumanizare a interpretării, prin suprimarea a tot ce e firesc și sincer, atunci sunt o dușmană a modernismului.” (3)
Cortina de final a unei cariere de excepție
Marioara Zimniceanu a fost căsătorită cu jurnalistul Dem. Theodorescu. Ultima referință postbelică găsită: în 1947 a jucat pe scena Teatrului Național din București în rolul Principesei Fedora Romazov din piesa Fedora de Victorien Sardou, în regia lui Soare Z. Soare. În acei ani s-a dedicat teatrului radiofonic.
Maria Zimniceanu – “remarcabila interpretă a rolurilor shakespeariene” - a murit in anul 1976 (?). (4)
Alte destine fascinante din lumea teatrului interbelic
Dacă povestea Marioarei Zimniceanu v-a purtat cu gândul la farmecul și nostalgia scenei de altădată, vă invităm să descoperiți și alte biografii remarcabile pe care le-am readus la lumină. Citiți despre Jean Yonnel: Copilul din strada Știrbey Vodă care a devenit o legendă a Comediei Franceze, pătrundeți în universul transformărilor uimitoare alături de Al. Mihalescu: Actorul 'cu o mie de fețe' sau lăsați-vă cuceriți de efervescența unui gen unic, descoperind viața actriței Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a teatrului de revistă interbelic.
Surse:
(2) Notă din ziarul “Adevĕrul” - numărul din 11 ianuarie 1936
(3) Interviul “D-na Maria Zimniceanu” - autor: Tonia H. - publicat în revista „Ilustrațiunea Română” - numărul din 18 noiembrie 1931
(4) Volumul “Studii și cercetări de istoria artei – Seria teatru, muzică, cinematografie” – Tomul 24, anul 1977
0 comments:
Trimiteți un comentariu